Consideraţii relative la ruperea relațiilor diplomatice dintre state

Introducere

Abstract

 Abstract
The merger or the division of states, declaring war between two states, or the disparition if one
of them, are considered to be some of the means of ending diplomatic relations. The legal doctrine has
established he proceedings in this field, as the suspension of diplomatic relations and the unilateral or
bilateral retirement of diplomatic representatives are the most general accepted forms of ending
diplomatic relations
Key words: diplomatic relations, states, international conflict, international law

Deși relațiile diplomatice sunt caracterizate prin continuitate și permanență ca stare de normalitate, există posibilitatea încetării acestora.

Încetarea relațiilor diplomatice poate fi totală, caz în care ne aflăm în situația ruperii relațiilor diplomatice, sau temporară, caz în care ne aflăm în prezența suspendării relațiilor diplomatice.

Dreptul internațional nu argumentează nici condițiile, nici temeiul pentru care un stat poate rupe relațiile diplomatice, ruperea relațiilor diplomatice fiind diferită de încetarea misiunii unei reprezentanțe diplomatice.

Fiecărui stat îi este recunoscută, prin dreptul internațional, posibilitatea de a hotărî, suveran, acest lucru. Prin ruperea relațiilor diplomatice, înțelegem „un act unilateral cu efecte bilaterale, în sensul că dacă un subiect al relațiilor diplomatice decide ruperea acestora, ambele state trebuie să-și retragă misiunile, nu este exclusă posibilitatea ca părțile să convină bilateral ruperea relațiilor dacă declarațiile sunt succesive, ultima desigur, este superfluă, căci relațiile încetează de la data primei declarații”[1].

I. Motivele ruperii relațiilor diplomatice

Motivele majore care duc la ruperea relațiilor diplomatice sunt reprezentate precum: nemulțumirea unui stat față de comportamentul celuilalt stat cu care se află în relații diplomatice, prezența unui act discreționar al statului respectiv sau a unui act convenit sau impus în virtutea unor tratate sau organizații internaționale, schimbarea neconstituțională a guvernului, printr-o ocupație străină, lovitură de stat sau revoluție, prin ruperea sau stabilirea relațiilor statului respectiv cu un stat terț, sau ca reacție a unui act ilicit care a condus la violarea unui drept. Restrângând cauzele ruperii relațiilor diplomatice, observăm că acestea se referă fie la rațiuni de ordin politic, fie la violarea unui drept. Cauzele pot fi modalități ale unui protest sau ale voinței de a exercita presiuni politice asupra statului respectiv. În general, ruperea relațiilor diplomatice este un act unilateral al statului suveran[2], discreționar, fără a se discuta pentru a ajunge la un acord asupra împrejurărilor care au condus la această măsură extremă.

De-a lungul timpului s-a demonstrat diversitatea momentelor juridice și politice care au stat și stau la baza ruperii relațiilor diplomatice. Astfel, Siria a rupt relațiile diplomatice cu România în 1969 ca reacție de nemulțumire față de România că a ridicat la rang de ambasador relațiile cu Israel[3], Nigeria a rupt relațiile diplomatice cu Franța, deoarece aceasta a experimentat bomba cu neutroni în Sahara în anii 1960, fapt care a avut efecte dăunătoare pentru Nigeria[4], Marea Britanie a rupt relațiile diplomatice cu Iranul în 1989 deoarece musulmanii au emis un decret de condamnare la moarte a scriitorului britanic care a compus așa-numitele versete satanice, în 1963, Marocul a rupt relațiile cu Siria deoarece Siria, cu ajutorului presei, s-a amestecat în politica internă a Marocului, Arabia Saudită și Iranul au avut relațiile diplomatice rupte, din 1987 până în 1991, în urma unor ciocniri sângeroase între pelerinii iranieni și forțele saudite la pelerinajul de la Mecca din 1987. De asemenea, în anul 2016 Regatul saudit a rupt relațiile diplomatice cu Iranul, invocând faptul că refuză să trateze cu un stat care patronează terorismul și care a propagat haosul și segregarea confesională în Orientul Mijlociu și în lumea musulmană.

II. Natura juridică a actului de rupere a relațiilor diplomatice

Ruperea relațiilor diplomatice are, indiferent de cauzele care o provoacă, un dublu caracter: juridic și politic. Caracterul juridic reiese din faptul că, consecințele actului de rupere a relațiilor diplomatice schimbă situația juridică dintre cele două state, în timp ce caracterul politic se definește prin stat, deoarece acesta stabilește momentul ruperii relațiilor diplomatice, cât și motivația oficială a poziției sale. Când premisele ce au fondat acordul pentru stabilirea relațiilor diplomatice nu mai subzistă, atunci, acest acord poate înceta prin hotărârea oricăreia dintre părți.

Actul ruperii relațiilor diplomatice este un act temporar, deoarece, statele respective pot reveni oricând asupra acestuia. Ruperea relațiilor diplomatice este un act liber, discreționar al statului, „iar din punct de vedere al normelor de drept, această decizie rămâne un act licit”[5], deoarece niciun stat nu este obligat, dacă acesta nu dorește, să încheie sau să continue relațiile cu un alt stat, în timp ce dreptul de a întrerupe relațiile cu un alt stat, necontând motivele acestuia, nu poate fi contestat, iar orice acord între state există atâta vreme cât ambele state îl consideră valabil. În comparație cu modalitatea de stabilire a relațiilor diplomatice, unde ambele state trebuie să fie de acord, pentru a întrerupe aceste relații diplomatice este nevoie doar de un acord unilateral pentru a pune capăt acestora, de unde rezultă că relațiile diplomatice încetează prin efectul primei declarații de rupere a lor.

Deși caracterul actului de întrerupere are caracter unilateral, efectele acestuia sunt bilaterale, adică acest act afectează ambele state, în ideea în care relațiile diplomatice încetează să mai existe între statele respective, având ca și consecință stingerea misiunilor diplomatice ale ambelor state[6].

III. Modalități prin care se efectuează ruperea relațiilor diplomatice

Ruperea relațiilor diplomatice este efectuată de către organul competent, conform prevederilor interne din statul respectiv (de către șeful statului sau șeful guvernului), de exemplu, în România, Președintele țării efectuează modalitatea de rupere a relațiilor diplomatice. Dacă șeful misiunii diplomatice este, fie expulzat, fie retras, acestea nu înseamnă că se întrerup relațiile diplomatice. Modalitatea tacită și modalitatea expresă sunt cele două forme prin care se întrerup relațiile diplomatice, ambele modalități necesitând voința clară a statului respectiv.

Prin modalitatea expresă, înțelegem acțiunea guvernului statului de a iniția ruperea relațiilor cu celălalt stat cu care se află în relații diplomatice, printr-o declarație oficială și scrisă, ministrul de externe convocând cel de-al doilea stat prin ambasadorul acestuia pentru a îi notifica celui din urmă, această măsură[7]. Menționăm că actul ruperii relațiilor diplomatice poate fi motivat sau nu, iar când acesta este motivat, motivarea oficială poate să nu corespundă cu cea reală. Modalitatea tacită are la bază acțiuni neechivoce săvârșite de guvern, precum: plecarea voluntară a agenților diplomatici, fără nicio explicație, în țara de origine, neacceptarea recunoașterii unui nou guvern „de facto”, cât și războiul care implică ruperea relațiilor diplomatice.

IV. Războiul – cauză a ruperii relațiilor diplomatice

„Războiul întrerupe ipso factu relațiile diplomatice între state, pentru că aceste relații sunt incompatibile cu ostilitățile care se desfășoară între ele”[8]. Prin război înțelegem acele acțiuni militare care au ca scop satisfacerea intereselor statului/statelor. Dreptul internațional public face diferența între acțiunea de război, înțeleasă ca război propriu-zis, și starea de război, așa-numitul război pe hârtie. Războiul pe hârtie se succede perioadei de declarare a războiului și conduce la ruperea relațiilor diplomatice între state, chiar dacă acțiunile armate nu au început. Un exemplu relevant este declarația de război din 1913 dintre România și Bulgaria.

Chiar dacă, în mod general, războiul înseamnă ruperea relațiilor diplomatice între cele două state, există și excepția conform căreia războiul nedeclarat poate să nu cauzeze ruperea relațiilor diplomatice, un exemplu relevant este momentul 1931-1932, când a avut loc conflictul armat dintre China și Japonia, conflict nedeclarat de niciuna din cele două țări, fapt ce a dus la menținerea relațiilor diplomatice, deoarece niciuna dintre aceste țări nu voiau să aibă conflicte pe plan internațional, Japonia nedorind să fie sancționată de către Liga Națiunilor deoarece, acceptând războiul ca agresiune armată, încălca pactul Brian-Kellong, iar China dorea ajutorul militar din partea S.U.A., ajutor militar care ar fi fost suspendat dacă războiul ar fi fost declarat în mod oficial[9]. De asemenea, armistițiul reprezintă o altă formă de a păstra relațiile diplomatice între state prin negociere între acestea, deși starea de război continuă.

V. Ruperea relațiilor diplomatice ca acțiuni colective concertate în cadrul alianțelor

Dacă ruperea relațiilor diplomatice între două state reprezintă un act unilateral de voință având ca efect întreruperea raporturilor oficiale ale unui stat cu altul, fără a se mai amesteca în problemele interne ale celuilalt stat, ruperea colectivă a relațiilor diplomatice are ca scop interesul dreptului și ordinii internaționale, adică apărarea unor ordini internaționale, a unor drepturi colective și aplicarea în concret a dispozițiilor generale care stau la baza unei organizații internaționale.

Recomandarea Organizației Unității Africane adresată statelor africane pentru a întrerupe relațiile diplomatice cu regimul rasist din Africa de Sud[10] reprezintă cerința unei organizații internaționale de a nu mai menține relații diplomatice, printr-o sancțiune colectivă a Africii de Sud, deoarece acest stat amenința statele africane care fac parte dintr-o comunitate internațională. Acțiunea colectivă vizează apărarea și menținerea valorilor obiective ale ordinii juridice internaționale, apărarea drepturilor omului, menținerea și restabilirea păcii între state[11], ajutarea statului amenințat sau deja atacat. În cadrul ruperii colective, organizația internațională este superioară fiecărui stat și are putere de decizie, decizia organului colectiv care ordonă ruperea relațiilor diplomatice reprezintă aplicarea dispozițiilor generale.

Obligația juridică asumată de statele membre pentru a executa hotărârile, de exemplu, când Consiliul de Securitate al O.N.U. cere unui stat agresor să încheie agresiunea, reprezintă caracteristica generală a acțiunii colective. Societatea Națiunilor este prima organizație internațională care a încercat aplicarea sancțiunii colective de rupere a relațiilor diplomatice în anul 1935, în conflictul dintre Italia și Etiopia, Italia fiind statul agresor.

Carta O.N.U. prevede că „Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri – care nu implică forța armată – trebuie luate pentru a da eficiență hotărârii sale și poate invita și pe membrii O.N.U. să aplice aceste măsuri. Ele pot include și ruperea relațiilor diplomatice”.

VI. Suspendarea și ruperea relațiilor diplomatice – consecința schimbărilor radicale ale situației politice

Ruperea relațiilor diplomatice și suspendarea sunt două instituții juridice diferite, care deși diferite, se întrepătrund. Dacă, spre exemplu, relațiile diplomatice între două state s-au rupt, reînnoirea acestora presupune un nou acord de voință, cât și parcurgerea procedurii de stabilirea a relațiilor diplomatice. În cazul suspendării relațiilor diplomatice între două state, acestea se reiau pur și simplu, nu există o procedura specială sau vreun alt acord de voință al statelor.

De regulă, dacă într-un stat are loc o schimbare fundamentală, statul respectiv trebuie să notifice celălalt stat cu care se află în raport diplomatic și să-i solicite recunoașterea. Din momentul când primul stat a notificat al doilea stat cu privire la schimbarea sa, până când cel din urmă îi recunoaște schimbarea, relațiile între aceste state sunt suspendate. Dacă recunoașterea este de lungă durată, aceasta duce la ruperea relațiilor diplomatice dintre statele respective.

O altă modalitate care conduce la ruperea relațiilor diplomatice este schimbarea guvernului statului, noul guvern hotărând încheierea acestor tipuri de relații. Dacă, cel de-al doilea stat declară menținerea relațiilor diplomatice, aceasta înseamnă că, implicit, este recunoscută și schimbarea primului stat. Prin urmare, ruperea relațiilor diplomatice și suspendarea acestora reprezintă modalități de încetare a relațiilor între acestea. Franța este țara care aplică principiul recunoașterii automate, adică aceasta nu reacționează în vreun fel când se produc schimbări neconstituționale în celălalt stat, deoarece statul francez nu este interesat de regimul intern al celuilalt stat. România, de asemenea, nu recunoaște noile schimbări ale statelor cu care se află în relație, aceasta gândind că recunoașterea este o preocupare a statelor respective.

Suspendarea relațiilor este o încetare pentru moment a activității între două state, această încetare temporară nu înseamnă ruperea relațiilor între acestea. Dacă teritoriul unui stat este ocupat de o armată străină, dacă apare o lovitură de stat sau șeful misiunii este înlocuit de un agent inferior acestuia sau alte cazuri diverse, relațiile între cele două stat sunt suspendate temporar, urmând a fi reluate după soluționarea problemelor.

VII. Efectele actului de rupere a relațiilor diplomatice

Ruperea relațiilor diplomatice înseamnă încetarea existenței acestor relații între statele implicate, înseamnă momentul când agenții diplomatici și ceilalți membri ai misiunii diplomatice trebuie să părăsească teritoriul statului-gazdă, prin acestea înțelegându-se dispariția mijloacelor prin care se realizează raportul diplomatic. „Misiunea unui ambasador încetează atunci când a terminat treburile care l-au adus, în cazul în care este obligat să plece – indiferent de motive – funcțiile sale încetează atunci, dar privilegiile și drepturile sale nu expiră câtuși de puțin pe această dată, le conservă până la reîntoarcerea sa la suveranul căruia trebuie să-i dea socoteală de ambasada sa. Securitatea sa, independența și inviolabilitatea sa nu sunt mai puțin necesare pentru succesul ambasadei, la plecarea, decât la sosirea lui”[12]. Chiar dacă raporturile diplomatice s-au încheiat, statul-gazdă este obligat, conform Convenției de la Viena, prin principiul inviolabilității, să apere sediile misiunilor, precum bunurile și arhivele acestora.


[1] A. Bonciog, Drept diplomatic, Ed. Paideia, București, 1997, p. 50.

[2] Ch. Rousseau, Droit international public, vol. IV, Les relations internationales, Sirey, 1980, p. 160.

[3] A se vedea și doctrina Hallstein potrivit căreia reacția provocată de comportamentul neamical al unui stat sau de strângerea relațiilor cu un anumit stat terț constituie motiv de rupere a relațiilor diplomatice.

[4] www.leparisien.fr/, accesat la data 20.10.2017.

[5] L. Delbez, Les principes generaux du droit international public, Paris, 1964, p. 301.

[6] A. Maresca, Il precedimento protocollare internazionale, Milano, 1969, p. 133.

[7] F. Moussa, Manuel de pratique diplomatique, L ‘Ambassade Bruxelles, 1972, p. 176.

[8] G.E. do Nascimento e Silva, Diplomacy in International Law, Sijhoff, Leiden, 1972, p. 172, apud Ph. Cahier, Le droit diplomatique contemporain, ed. a 2-a, Droz, Geneva, 1996, p. 180.

[9] A. Sida, Drept diplomatic, Ed. RISOPRINT, Cluj-Napoca, 1999, p. 48.

[10] I.M. Anghel, Dreptul diplomatic și dreptul consular, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 61.

[11] Ch. Rousseau, op. cit., p. 162.

[12] E. Vattel, Le droit des gens, Livre IV, ch. IX, 125, Paris, 1930, apud I.M. Anghel, op. cit., p. 65.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

 

Considerații relative la ruperea relațiilor diplomatice dintre state was last modified: ianuarie 17th, 2018 by Mădălina Cocoșatu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii