Considerații referitoare la proba și interpretarea testamentului

1. Proba testamentului

Proba testamentului este reglementată de legiuitor în cuprinsul art. 1037 C. civ. Astfel, potrivit alin. (1) al acestui text legal, „orice persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament trebuie să dovedească existența și conținutul lui în una dintre formele prevăzute de lege”. Testamentul reprezintă un act solemn care se întocmește în toate cazurile în forma scrisă, ceea ce înseamnă că cel care pretinde un drept ce se întemeiază pe testament va trebui să facă dovada existenței și a conținutului acestuia, într‑una dintre formele de testament prevăzute de lege, exhibând în acest sens testamentul în cauză. În ceea ce privește forma pe care o poate îmbrăca testamentul menționăm că acesta se poate prezenta sub formă autentică, olografă, privilegiată sau cea a sumelor și a valorilor depozitate. Deoarece în toate cazurile testamentul îmbracă forma scrisă, dovada în acest caz se face cu înscrisul constatator al testamentului, aceasta fiind regula în materie. Precizăm în acest sens că această regulă se aplică atât în cadrul procedurii necontencioase, cât și în cadrul procedurii contencioase, după caz. Nu prezintă relevanță dacă drepturile invocate rezultând din testament sunt de natură patrimonială, având la bază legate făcute de testator, sau au natură nepatrimonială, cum ar fi spre exemplu, numirea tutorelui minorului, proba urmând a se face în toate situațiile în același fel. Așadar, aceiași dovadă trebuie să o facă atât persoana care își întemeiază recunoașterea filiației prin testament, cât și legatarul. În alte cuvinte, persoana care pretinde drepturi rezultând din testament are sarcina probei testamentului, indiferent dacă este vorba despre drepturi cu caracter patrimonial sau nepatrimonial. Așa cum rezultă din textul legal indicat obiectul probei îl constituie dovada existenței și conținutului testamentului.

Art. 1037 alin. (2) C. civ. prevede că, „dacă testamentul a dispărut printr‑un caz fortuit sau de forță majoră ori prin fapta unui terț, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieții sale, însă fără ca acesta să îi fi cunoscut dispariția, valabilitatea formei și cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă”. Putem concluziona, astfel, că în materie de probă a testamentului regula este că proba testamentului se face prin însăși exhibarea înscrisului (testamentului), iar în cazuri excepționale, ca cele enumerate în art. 1037 alin. (2) C. civ. – caz fortuit, forță majoră ori fapta unui terț – dacă testamentul a dispărut, valabilitatea formei și cuprinsul testamentului pot fi dovedite prin orice mijloc de probă (de exemplu, dacă testamentul dispărut este unul autentic, trebuie să lipsească inclusiv exemplarul păstrat în arhivele notariale, ceea ce este însă puțin probabil în realitate). Apreciem alături de alți autori[1] că acest text se referă la testamentul olograf și la cel privilegiat. În cazul dispariției testamentului poate fi vorba despre inexistența fizică totală sau parțială a acestuia. În literatura de specialitate[2] s‑a apreciat că și deteriorarea, degradarea și distrugerea testamentului se încadrează în ipoteza excepțională prevăzută în art. 1037 alin. (2) C. civ. (de exemplu, se consideră dispariție și deteriorarea produsă prin ștergerea scrisului existent pe testament ca urmare a trecerii timpului). Dovada valabilității formei și a cuprinsului testamentului în condițiile limitative enumerate de art. 1037 alin. (2) C. civ. se face doar în fața instanței de judecată, în procedura succesorală notarială acest lucru neputând fi făcut.

În alte cuvinte, notarul public sesizat cu dezbaterea procedurii succesorale notariale nu poate soluționa dosarul succesoral în lipsa testamentului, adică a înscrisului constatator. Așadar, în ipoteza reglementată de către art. 1037 alin. (2) C. civ., părțile interesate trebuie să se adreseze instanței de judecată, care este singura în măsură să se pronunțe în acest sens. Notarul public va putea dezbate succesiunea ulterior pronunțării hotărârii judecătorești definitive prin care s‑a constatat existența, conținutul și valabilitatea formei testamentare. Este posibil însă ca părțile să solicite instanței și dezbaterea moștenirii, situație în care ulterior stabilirii existenței, conținutului și valabilității formei testamentare, instanța să procedeze și la dezbaterea moștenirii și astfel să nu se mai impună revenirea la notar, dar aceasta constituie o chestiune lăsată la latitudinea părților, urmând a se stabili de la caz la caz, raportat la obiectul acțiunii adresate instanței.

Anterior am oferit o explicație în cazul dispariției testamentului autentic și am precizat că acesta se găsește în păstrare în arhiva notarului instrumentator. Tot în acest fel trebuie privită și situația în care dispariția vizează testamentul sumelor și valorilor depozitate când un exemplar al acestuia se păstrează la instituția specializată, situație în care se va putea obține oricând o copie, în caz de dispariție. Dacă însă și exemplarul aflat în arhiva unității bancare a dispărut, atunci făcând aplicarea art. 1037 alin. (2) C. civ., se va putea dovedi valabilitatea formei și cuprinsul testamentului prin orice mijloc de probă. În ceea ce privește testamentul autentic, este de precizat că potrivit art. 1046 C. civ., „în scop de informare a persoanelor care justifică existența unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligația să îl înscrie, de îndată, în Registrul național notarial ținut în format electronic, potrivit legii. Informațiile cu privire la existența unui testament se pot da numai după decesul testatorului”. Astfel, în acest caz, existența unui testament valabil din punct de vedere al formei se confirmă și prin datele înscrise în acest registru.

Problema este însă mai delicată în privința testamentului olograf, întrucât nu există posibilitatea prezentării unui alt exemplar al acestuia. De asemenea, s‑a arătat că prezentarea unei copii la indigo a unui testament olograf nu face dovada legală a existenței testamentului, însă dacă copia prezentată nu este contestată de părțile interesate, testamentul este apreciat a fi legal dovedit, întrucât ceea ce nu este contestat nu trebuie dovedit[3]. În ceea ce privește testamentul olograf, nu trebuie pierdut din vedere nici conținutul art. 1052 C. civ., text potrivit căruia testatorul poate revoca testamentul olograf și prin distrugerea, ruperea sau ștergerea sa. Astfel, situațiile în care este invocată dispariția unui testament nu trebuie să se încadreze în ipoteza în care a survenit revocarea voluntară tacită a testamentului.

În ceea ce privește testamentele privilegiate, menționăm faptul că acestea nu se întocmesc în dublu exemplar și nici nu se înregistrează în arhivele unităților în care se întocmesc, ceea ce va face, ca și în acest caz, proba să se poată dovedi la fel de dificilă ca și în cazul testamentului olograf.

Persoana interesată, la care face referire art. 1037 C. civ., va trebui să facă dovada existenței testamentului, a dispariției și a cauzelor acestei dispariții, a conținutului testamentului și a încheierii acestuia într‑una din formele prevăzute de lege. Apreciem că în primul rând partea interesată va trebui să probeze încheierea testamentului într‑una din formele prevăzute de lege, lipsa formei fiind sancționată cu nulitatea absolută (de exemplu, un testament întocmit în formă verbală prin înregistrarea vocii testatorului pe un dispozitiv audio), și abia apoi să dovedească și celelalte condiții impuse de lege, întrucât lipsa formei obligatorii face de prisos orice cercetare suplimentară în acest sens. Probatoriul permis de lege nu poate fi întrebuințat pentru a acoperi viciile de formă ale testamentului, ci exclusiv pentru a dovedi existența unui act întocmit cu respectarea cerințelor imperative ale legii[4].

Dispariția testamentului trebuie să aibă cauze precum forța majoră[5], cazul fortuit[6] sau fapta unui terț[7] (neavând relevanță dacă acesta este sau nu succesibil al testatorului; ori forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta). Dacă terțul este și succesibil al testatorului poate fi declarată nedemnitatea judiciară reglementată în art. 959 alin. (1) lit. b) C. civ., în situația în care persoana interesată solicită acest lucru, întrucât nedemnitatea judiciară se pronunță doar la cerere.

În situația în care cauza dispariției testamentului o constituie fapta testatorului va trebui analizat dacă ne aflăm în prezența revocării voluntare tacite a testamentului, reglementată de art. 1052 C. civ. Dacă aceste din urmă dispoziții sunt aplicabile, existența testamentului nu se va putea dovedi în temeiul art. 1037 alin. (2) C. civ., nefiind vorba despre o dispariție a testamentului ci despre libertatea testatorului de a-și modifica dispozițiile de ultimă voință.

În situația în care cauza dispariției este fapta testatorului, fără ca acesta să aibă cunoștință de aceasta până la data decesului său (spre exemplu, din greșeală a aruncat testamentul la gunoi), opinăm că s‑ar putea face aplicarea prevederilor art. 1037 alin. (2) C. civ., pentru a înlătura eventualele consecințe nedrepte ce pot apărea în practică, chiar dacă textul de lege exclude, prin ipoteză, situația în care testamentul a dispărut prin fapta proprie a testatorului. Și alți autori[8] apreciază că libertatea probatorie permisă în temeiul art.1037 C. civ. se aplică doar dacă dispariția testamentului olograf a avut loc după moartea testatorului sau în timpul vieții acestuia dar fără știința sa, fiind evident că dacă distrugerea a avut loc fără știința testatorului, sau mai evident, după moartea sa, posibilitatea de a reface testamentul este inexistentă.

Dacă dispariția testamentului a fost cunoscută de testator, aceasta producându‑se în timpul vieții sale, iar acesta nu a refăcut testamentul, nu se vor putea invoca prevederile art. 1037 alin. (2) C. civ., în acest caz aflându‑ne în prezența unei revocări tacite a testamentului. Dacă însă dispariția a avut loc în timpul vieții testatorului, nu prin fapta sa, iar testatorul nu a avut cunoștință de acest aspect, se vor aplica prevederile art. 1037 alin. (2) C. civ.

Concluzionând, arătăm că ipoteza avută în vedere de art. 1037 C. civ., se referă atât la situația în care dispariția se datorează inexistenței fizice (totale sau parțiale) a testamentului, cât și dacă ne raportăm la distrugerea sau deteriorarea testamentului, în toate cazurile fiind imposibilă probarea existenței acestuia, a conținutului său, precum și a formei cerute de lege (spre exemplu, în ipoteza testamentului olograf trebuie avut în vedere că testamentul trebuie scris, semnat și datat de către testator, chestiuni ce vor trebui dovedite), ceea ce va face ca dovada acestor elemente să se facă cu orice mijloc de probă.

2. Interpretarea testamentului

Cea de-a doua chestiune supusă analizei privește interpretarea testamentului. Problema interpretării testamentului se va ridica doar în ipoteza în care ne aflăm în prezența unui testament valabil încheiat pentru că în ipoteza în care nu sunt îndeplinite condițiile sale de validitate, chestiunea interpretării acestuia nu mai este necesară. Totodată trebuie făcută distincție între testamentul autentic, care reprezintă un act întocmit de către un funcționar public și care, în principiu, nu poate conține clauze îndoielnice, și, spre exemplu, testamentul olograf, adică acel testament scris, semnat și datat de către testator și în privința căruia pot exista clauze îndoielnice ce pot fi supuse interpretării. Este cunoscut faptul că întocmirea testamentului olograf se face în funcție de pregătirea, educația și gradul de cunoaștere al fiecărei persoane care decide să redacteze un astfel de testament. Utilizarea unor termeni îndoielnici, a unor expresii susceptibile de mai multe înțelesuri sau pur și simplu inserarea în testament a unor clauze ambigue sau neclare necesită interpretare, pentru ca testamentul în cauză să producă efectele dorite de testator.

În ipoteza în care, urmare a posibilelor interpretări, este sesizată instanța de judecată de către persoanele interesate, aceasta este chemată să interpreteze testamentul. Codul civil stabilește în acest sens anumite reguli de interpretare, pe care le vom expune în cele ce urmează. Menționăm însă că, anterior actualului Cod civil, vechiul Cod civil de la 1864 nu conținea reguli de interpretare a clauzelor testamentare, însă de‑a lungul timpului a fost cristalizată regula potrivit căreia interpretarea testamentului se făcea după regulile prevăzute de vechiul act normativ în materia contractelor. Prin noua reglementare legiuitorul nu a făcut altceva decât să transpună în texte de lege practica uzitată sub vechea reglementare.

Astfel, art. 1039 C. civ. statuează că „regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile și testamentului, în măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia.

Elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci.

Legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensația creanței sale”.

Alin. (1) al art. 1039 C. civ. instituie regula în conformitate cu care interpretarea testamentului se face potrivit regulilor de interpretare a contractelor, cu mențiunea că aceste reguli se aplică numai în măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale testamentului. Testamentul, fiind un act mortis causa, care produce efecte la data deschiderii moștenirii, face ca operațiunea de interpretare a acestuia să aibă în vedere dispozițiile legale și situația patrimonială, familială de la data decesului, și nu cele existente la data întocmirii testamentului[9]. Regulile de interpretare a contractelor, la care face trimitere art. 1039 alin. (1) C. civ., sunt prevăzute în art. 1266‑1269 C. civ. Pornind de la aceste reguli generale și făcând aplicarea corespunzătoare la testament, vom enumera aceste reguli, după cum urmează:

– testamentul se interpretează după voința reală a testatorului (este posibil ca pentru identificarea voinței reale să fie necesară administrarea de probe, aspect ce impune intervenția instanței de judecată, depășindu‑se astfel competența notarului public), și nu după sensul literal al termenilor, potrivit art. 1266 alin. (1) C. civ.;

– la stabilirea voinței interne a testatorului se va ține seama de scopul avut în vedere de acesta (de exemplu, dezmoștenirea unui moștenitor legal), potrivit art. 1266 alin. (2) C. civ.;

– clauzele testamentului se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul actului (de exemplu, dacă este vorba despre numirea unui executor testamentar, clauzele se vor interpreta în funcție de atribuțiile conferite acestuia), potrivit art. 1267 C. civ.;

– clauzele testamentului susceptibile de mai multe înțelesuri și clauzele îndoielnice se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului testamentului, potrivit art. 1268 alin. (1) și (2) C. civ.;

– clauzele testamentului se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul, potrivit art. 1268 alin. (3) C. civ.;

– testamentul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia testatorul a testat, oricât de generali ar fi termenii folosiți (dacă testatorul a individualizat bunul numai prin câteva elemente, vor trebuie avute în vedere și accesoriile respectivului bun), potrivit art. 1268 alin. (4) C. civ.;

– în caz de îndoială, testamentul se interpretează în favoarea celui care se obligă, potrivit art. 1269 alin. (1) C. civ., adică în favoarea moștenitorilor legali sau a celui ținut la plata legatului.

Separat de regulile menționate anterior care trimit la normele de interpretare a contractelor trebuie avute în vedere și prevederile art. 1039 alin. (2) și (3) C. civ., potrivit cărora elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci, precum și faptul că legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensația creanței sale.

Menționăm că regulile de interpretare ale testamentului privesc atât dezbaterea notarială a succesiuni, cât și cea judiciară. În situația în care pentru interpretarea testamentului trebuie să se administreze probe, iar între părți există divergențe legate de această operațiune, notarul public va suspenda cauza și va îndruma părțile să se adreseze instanței de judecată. Dimpotrivă, dacă interpretarea testamentului este facilă, iar părțile sunt de acord cu interpretarea oferită de notar, prin aplicarea textelor legale anterior menționate, sesizarea instanței nu este necesară. Astfel cum am menționat anterior, probleme legate de interpretarea testamentelor se vor ivi, în principiu, doar în cazul testamentelor olografe, redactate fără ca testatorul să fi fost consiliat în prealabil, sau în cazul testamentelor privilegiate. Dimpotrivă, în cazul testamentului autentic, care a fost încheiat în fața notarului public, problema interpretării acestuia nu se ridică, deși principial nu este exclus ca și în cuprinsul acestuia să existe clauze care să necesite interpretare.

3. Concluzii

Prezentul studiu este dedicat analizării condițiilor în care se face proba testamentului, precum și regulile de interpretare a voinței testatorului. Astfel, persoana care pretinde drepturi rezultând din testament va trebui să dovedească existența și conținutul testamentului în una dintre formele prevăzute de lege. Pentru ipoteza dispariției testamentului Codul civil prescrie anumite reguli care să poată conduce la dovedirea valabilității formei și a cuprinsului testamentului. Nu în ultimul rând, interpretarea testamentului, atunci când aceasta operațiune este necesară, se face potrivit anumitor regulilor, având drept scop lămurirea voinței juridice a testatorului.

Bibliografie:

– G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012;

– J. Kocsis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2016;

– D. Negrilă, Testamentul în noul Cod civil. Studii teoretice și practice., Ed. Universul Juridic, București, 2013;

– D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Ed. C.H. Beck, București, 2014;

– L.C. Stoica Ineficacitatea actului juridic civil. Practică judiciară. I. Nulitatea, Ed. Hamangiu, București, 2009.


[1] A se vedea J. Kocsis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 84.

[2] D. Negrilă, Testamentul în noul Cod civil. Studii teoretice și practice, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 48.

[3] D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Ed. C.H. Beck, București, 2014, pp. 245‑246.

[4] D. Negrilă, op. cit., p. 51.

[5] Potrivit art. 1351 alin. (2) C. civ., „forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”. În practica judiciară anterioară noului Cod civil s‑a apreciat că sustragerea testamentului de către un terț este asimilată forței majore. A se vedea în acest sens C. Ap. Brașov, dec. civ. nr. 35/R/2006, în L.C. Stoica, Ineficacitatea actului juridic civil. Practică judiciară. I. Nulitatea, Ed. Hamangiu, București, 2009, pp. 270‑271.

[6] Potrivit art. 1351 alin. (3) C. civ., „cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s‑ar fi produs”.

[7] Noțiunea de terț se referă la persoanele străine de un anumit act. Pentru amănunte a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 224. De asemenea, alți autori apreciază că în această materia noțiunea de terț se referă la orice altă persoană decât testatorul. A se vedea, în acest sens, J. Kocsis, P. Vasilescu, op. cit., p. 84. Cum testamentul este un act juridic unilateral care emană de la testator, este evident că noțiunea de terț se referă la orice altă persoană.

[8] J. Kocsis, P. Vasilescu, op. cit., p. 84.

[9] D. Chirică, op. cit., p. 275. A se vedea exemplul oferit de acest autor la nota de subsol 6, unde a fost indicată cauza CEDO – Pla și Puncernau c. Andorra, soluționată prin hotărârea din 13 iulie 2004, 69498/01. În esență este vorba despre interpretarea dispozițiilor testamentare, care trebuie făcută nu raportat la data efectuării dispoziției testamentare, ci raportat la data la care acea clauză își produce efectele, având la baza atât dreptul național, cât și Convenția. În speța respectivă, interpretând testamentul raportat la data întocmirii sale, respectiv anul 1939, iar decesul producându‑se în anul 1949, deci cu 10 ani mai târziu, soluția adusă de instanța națională a fost de a refuza eficacitatea legatului, întrucât legislația nu permitea copilului adoptiv să fie beneficiarul unui fideicomis familial, acesta putând moșteni doar pe cale legală. CEDO a condamnat statul pârât pe temeiul art. 8 și 14 din Convenție, pentru discriminarea copilului adoptiv, consacrând astfel interpretarea „evolutivă” a testamentului.

Considerații referitoare la proba și interpretarea testamentului was last modified: martie 10th, 2020 by Ioana Nicolae

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii