Considerații referitoare la pragul de vârstă în răspunderea penală a minorilor

Abstract

  Abstract
The person committing acts under criminal law must be held liable if he meets the legal
conditions. One of these is the age he must have at the time of the crime. The Criminal Code
stipulates that minors are criminally liable from 14 years old, before that there is an absolute
presumption of lack of discernment. But what if the person committing criminal acts is under 14
years old? How can the legal authorities intervene in such situations?
Keywords: Criminal law, Criminal Code, legal conditions, minors, criminal liable, lack of
discernment, criminal acts, under 14 years old, legal authorities. 

1. Considerații generale

Răspunderea penală reprezintă, astfel cum s-a specificat și în literatura de specialitate[1], un raport juridic între autorul unei infracțiuni și stat, bazat pe tragerea la răspundere a făptuitorului și urmat de aplicarea unei sancțiuni. Autorul faptei prevăzute de legea penală trebuie să se supună sancțiunilor primite, în vederea restaurării ordinii de drept. De asemenea, în ciuda nemenționării exprese în Codul de procedură penală, scopul acestora este, pe de o parte, unul aflictiv, iar pe de altă parte, unul preventiv, încercându-se preîntâmpinarea altor fapte reprobabile. Acest tip de răspundere nu apare doar în rândul persoanelor majore, ci poate apărea și în cadrul persoanelor fără capacitate de exercițiu deplină, deoarece legiuitorul a considerat că pot fi stabilite situații în care, chiar dacă făptuitorul nu a împlinit vârsta majoratului, acesta a acționat cu discernământ.

Imaturitatea, dezvoltarea dizarmonică a personalității, comportamentul antisocial al adulților, precum și tulburările patologice de personalitate au un rol determinant în dezvoltarea delicvenței juvenile în privința minorilor. Factorii de risc variază, tulburările de comportament izvorând fie din carența de afectivitate, fie datorită unor dereglări ale mediului familial. De asemenea, se află sub riscul comiterii de infracțiuni și minorii care experimentează eșecul școlar sau care se lasă influențați de anturajul la care aderă. Cert este că acești factori conduc la dezvoltarea unei personalități egocentrice, dar și la oarecare maturizare timpurie a minorilor, însă, care are la bază o percepție greșită a principiilor după care trebuie să se ghideze în viață.

Datorită factorilor expuși anterior, dar și datorită incapacității de a înțelege în totalitate riscurile la care se supun în momentul comiterii unei fapte reprobabile, legiuitorul, în mod corect a ales să acorde o atenție sporită, stabilind o reglementare distinctă în cauzele în care minorii sunt subiecții activi ai unei fapte condamnabile.

Legiuitorul român nu a rămas nepăsător cu privire la influența pe care o poate avea aplicarea unei pedepse asupra unui minor care a săvârșit o faptă penală, astfel că, a instituit un regim specializat de pedepse, așa-numitele măsuri educative care, în funcție de gravitate pot fi neprivative, și anume stagiu de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână sau asistarea zilnică sau privative de libertate, cum ar fi internarea într-un centru educativ sau internarea într-un centru de detenție.

Astfel cum am antamat, legiuitorul român a ales să stabilească o procedură specială în cauzele în care există suspiciunea că o persoană minoră a comis fapte reprobabile. În ceea ce privește adoptarea unei proceduri speciale în asemenea cauze, legiuitorul a avut în vedere, pe lângă prevederile din vechile coduri de procedură penală și tratatele, pactele, convențiile la care este parte, un bun exemplu fiind Convenția cu privire la Drepturile Copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18 din 27 septembrie 1990[2]. În cadrul Convenției se abordează, printre altele, și cazul în care minorul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, însă se insistă mai degrabă pe tratamentul sancționator și pe privarea de libertate a minorului, mai precis se are în vedere grija cu care trebuie tratați minorii, decât procedura ce trebuie urmată[3].

În ciuda faptului că în Codul penal se instituie răspunderea penală începând cu vârsta de 14 ani, legiuitorul a considerat oportun a opta și pentru existența unor proceduri specifice în cazul în care persoanele ce comit fapte prevăzute de legea penală sunt minori sub 14 ani. Astfel, în cele ce urmează vom analiza atât modul în care sunt trași la răspundere minorii sub 14 care au comis fapte reprobabile, cât și cei ce au împlinit această vârstă, urmând să stabilim eficiența fiecărei proceduri, dar și modalitățile în care se pot îmbunătăți.

2. Minorul sub 14 ani – subiect activ al unei infracțiuni

Deși legiuitorul a ales să instituie răspunderea penală a minorilor doar după împlinirea vârstei de 14 ani, nu trebuie neglijați nici minorii sub 14 ani care săvârșesc fapte reprobabile. Protecția acestora survine și datorită faptului că după vârsta de 2 ani începe să se contureze personalitatea copilului, și anume, acesta începe să perceapă și să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul său[4].

Sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Aceasta are la bază un set de principii, cum ar fi cel a nediscriminării, interesul superior al copilului, dreptul la viață, supraviețuire, dezvoltare, precum și dreptul de a-și exprima liber opiniile. Prezenta reglementare abordează și situația minorilor ce au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, dar care nu au vârsta necesară pentru a răspunde din punct de vedere penal. Într-o atare situație, legiuitorul a stabilit procedura ce trebuie urmată, în ciuda vârstei fragede, deoarece dacă nu s-ar lua nicio măsură, minorul care ar începe o activitate infracțională înainte de vârsta de 14 ani și ar observa că faptele sale nu au repercusiuni în privința tragerii la răspundere, odată cu împlinirea vârstei de 14 ani nu ar înțelege de ce situația se schimbă. De asemenea, în special în cazul copiilor ce provin din medii infracționale, dacă s-a început pe calea ilicitului și dacă activitatea infracțională a devenit un mod de viață, este destul de dificilă remodelarea, dacă nu se intervine cu celeritate, deoarece comportamentul lor ajunge să se bazeze pe principii eronate, care susțin ilegalitatea și imoralitatea.

Tocmai din aceste considerente la art. 84 din Legea nr. 272/2004 s-a prevăzut posibilitatea luării unor măsuri speciale de protecție, cum ar fi plasamentul sau supravegherea specializată, regăsite la art. 59 lit. a) și lit. c) din Lege, în situația în care minorul este subiectul activ al unei fapte prevăzute de legea penală.

Procedura ce trebuie urmată este diferită deoarece Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, ca un soi de organ de sesizare, dacă constată săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de un minor ce nu răspunde penal face o solicitare părinților acestuia, în vederea obținerii acordului pentru aplicarea uneia din măsurile speciale de protecție. În caz contrar, dacă nu se obține acordul părinților se face o cerere la tribunalul de la domiciliul copilului sau la cel în a cărei circumscripții este găsit minorul – secția pentru cauze cu minori și de familie – în vederea dispunerii unei măsuri de protecție, Direcția de Asistență Socială făcând o propunere în acest sens. Alături de acea cerere este necesară și predarea unui raport referitor la copil, care să cuprindă tipul de personalitate a acestuia, eventualele antecedente, condițiile în care a fost crescut sau orice alte date ce pot ajuta instanța în vederea formării convingerii sale cu privire la măsura ce se impune a fi luată. Considerăm că textul, în mod nejustificat, a fost restrâns la acordul părinților, neținându-se seama de situațiile în care minorul are tutore, care desfășoară un rol activ în cadrul procesului penal. Propunem, de lege ferenda, introducerea tutorilor pe lângă părinți în cadrul sintagmei „acordul părinților”, deoarece s-ar putea ajunge la situații absurde în care tutorele ar fi de acord cu instituirea unei măsuri, dar nefiindu-i solicitată aprobarea ar fi necesară sesizarea instanței.

În vederea stabilirii măsurii de protecție se au în vedere mai multe criterii, cum ar fi cele legate de condițiile ce au favorizat săvârșirea faptei, gradul de pericol social, mediul în care a crescut copilul sau riscul de a mai comite fapte prevăzute de legea penală, astfel cum precizează art. 84 alin. (2) din Legea nr. 272/2004. Referitor la procedura urmată în instanță, aceasta cuprinde reguli speciale, regăsite în cadrul Capitolului X din Lege, care însă se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

Astfel, procedura trebuie să se desfășoare de urgență, recurgându-se la citarea reprezentantului legal al copilului și a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, prezența procurorului fiind obligatorie. Dat fiind faptul că procedura se desfășoară în regim de urgență termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile. Privitor la audierea făptuitorului, instanța este obligată să recurgă la audiere dacă minorul a împlinit 10 ani, aceasta având loc în camera de consiliu, în prezența unuia dintre părinți sau a unui reprezentant legal, dar și a unui psiholog, al cărui rol este de a-l pregăti anterior cu privire la modul în care va decurge ascultarea, fiind, de altfel, prezent în fiecare etapă a cercetării. La finalul dezbaterilor sau după o amânare de cel mult 2 zile în situații deosebite, instanța va pronunța o hotărâre ce poate fi atacată cu recurs în termen de 10 zile de la data comunicării părților implicate. Salutăm inițiativa legiuitorului de a stabili o procedură specifică în cazul minorilor ce nu răspund penal, deoarece, în ciuda aplicării unor măsuri ce au mai degrabă rol de protecție, iar nu punitiv, se poate lesne observa grija față de minori. De asemenea, se poate observa grija legiuitorului și în materie procedurală, prin instituirea unor termene scurte, al căror rol este acela de a soluționa cu celeritate cauza, pentru a nu-și pune amprenta asupra lor o procedură îndelungată, consumatoare de efort.

Privitor la măsurile de protecție, deși privesc menținerea minorului în mediul familial, cum este cazul supravegherii specializate, se impune respectarea unor obligații, cum ar fi frecventarea cursurilor școlare, urmarea unor tratamente, interzicerea de a se afla în anumite locuri. Însă, în cazul în care nu este posibilă menținerea minorului în sânul familiei sau atunci când nu se îndeplinesc obligațiile de la art. 85 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 se poate recurge la cealaltă măsură de protecție, și anume la cea a plasamentului în familia extinsă sau în cea substitutivă, cu îndeplinirea obligațiilor amintite anterior, considerându-se că în acest loc beneficiază de o supraveghere sporită.

Așadar, în ciuda măsurilor de protecție instituite pentru persoanele minore sub 14 ani, numărul faptelor cu caracter penal săvârșite de aceștia este în creștere. Din acest considerent suntem de părere că este necesară manifestarea unui rol activ al părinților sau al tutorilor. Astfel, se impune instituirea unor programe de consiliere organizate de Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului, în vederea îmbunătățirii relației dintre părinte și copil, dar și a redresării comportamentului deviant al minorului. Suntem de părere că în aceste situații intervenția statului trebuie să fie complementară în educația unui copil, părinții sau tutorii fiind cei ce au obligația principală de a-i îndruma în vederea prevenirii sau a stopării comiterii unor activități cu caracter infracțional.

3. Minorul răspunzător penal – vârsta de la care se instituie răspunderea

De departe una din cele mai dificile probleme care se ridică în domeniul politicii justiției penale privește vârsta de la care poate fi trasă la răspundere o persoană cu privire la care există indicii că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Dificultatea izvorăște din creșterea numărului de persoane care comit infracțiuni de la vârste foarte fragede, care se maturizează precoce și cu privire la care organele judiciare ar trebui să intervină.

Vârsta minimă a răspunderii a oscilat de-a lungul timpului, Codul penal din 1936, supunând minorii rigorilor legii începând cu vârsta de 8 ani, desigur, dacă se dovedea că au avut discernământ în momentul săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Însă, Codul penal din 1969 a adoptat o structura tripartită, care, de altfel, se aplică și în reglementarea actuală. Așadar, conform Codului penal, minorii pot răspunde din punct de vedere penal doar începând cu vârsta de 14 ani, înainte de aceasta existând o prezumție absolută că sunt lipsiți de discernământ. Mai departe, între 14 și 16 ani există o prezumție relativă că aceștia sunt lipsiți de discernământ, prezumție care se poate răsturna, iar de la 16 ani minorii răspund penal potrivit legii.

Pentru a putea a avea o imagine clară asupra a ceea ce înseamnă persoană minoră va fi necesară preluarea termenului din Codul civil. Astfel, prin interpretarea per a contrario a art. 38 alin. (2) C. civ., înțelegem că este minoră orice persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani. De asemenea, și în cadrul primului articol din Convenția privitoare la Drepturile Copilului vârsta atingerii majoratului este neschimbată. Se ridică, însă o problemă importantă cu privire la dobândirea capacității de exercițiu anticipată, procedură permisă de Codul civil la art. 40 sau a celei dobândite prin căsătorie. Astfel, minorul are capacitate deplină de exercițiu, doar din punct de vedere civil, și anume poate încheia singur acte juridice civile. Mai precis, minorul va continua să fie judecat după procedura specială, chiar dacă din punct de vedere civil are capacitate deplină de exercițiu. Explicația rezidă în faptul că, posibilitatea de a încheia singur acte juridice nu îi aduce și maturitatea necesară pentru a înțelege consecințele săvârșirii unei fapte prevăzute de lega penală, fiind în continuare o parte sensibilă[5].

Făcând o comparație cu reglementările altor state, constatăm că majoritatea au instituit regimul sancționator special pentru minori de la vârsta de 14 ani, iar cel de drept comun de la 18 ani. Totuși există și o serie de excepții, cum ar fi, spre exemplu, Elveția și Suedia, unde minorul răspunde începând cu 7 ani sau Scoția, unde se trage la răspundere minorul începând cu vârsta de 8 ani[6]. De asemenea, în Marea Britanie răspunderea pornește de la 10 ani[7], iar în Grecia și Ungaria, pragul îl reprezintă vârsta de 12 ani[8]. Considerăm că pragul de 14 ani din legislația noastră este unul destul de ridicat, deoarece minorii, înțeleg în mare parte consecințele faptelor sale înainte de 14 ani, astfel că, de lege ferenda am propune ca acesta să fie în jurul vârstei de 13 ani, astfel cum s-a propus în varianta inițială a proiectului noului Cod penal, fiind chiar unul din punctele centrale ale reformei. Această propunere izvorăște din ideea că, măsurile educative sunt adaptate minorilor, astfel s-ar putea realiza de o manieră mai ușoară reintegrarea sa în societate, fiind mult mai ușor de influențat și de reeducat de la o vârstă mai fragedă. Propunerea noastră concordă cu prevederile din Hotărârea nr. 1183/2008 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului penal, unde se prezentau două puncte forte în vederea scăderii pragului de vârstă la 13 ani sau chiar până la 12 ani, și anume:

„1. creșterea continuă în ultimii ani a numărului faptelor penale săvârșite de minori cu vârsta sub 14 ani, aceștia ajungând nu de puține ori să comită fapte foarte grave sau să fie atrași în activitatea grupurilor de criminalitate organizată tocmai în considerarea imposibilității tragerii lor la răspundere penală;

2. datele statistice privind expertizele efectuate cu privire la existența discernământului în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani arată că în peste 90% dintre cazuri s-a stabilit existența acestui discernământ, ceea ce înseamnă că, de regulă, discernământul există anterior vârstei de 14 ani. Acest lucru este firesc, progresul tehnologic și mediul social contemporan favorizând o maturizare mai rapidă a adolescenților în raport cu perioada de acum 4 decenii”.

Privitor la momentul în care raportăm starea de minoritate, acesta se determină în funcție de data sesizării instanței, contând clipa în care procurorul sesizează instanța prin rechizitoriu. Astfel, dacă persoana cu privire la care există suspiciunea că a săvârșit o infracțiune împlinește 18 ani la momentul sesizării organului de urmărire penală sau în cursul urmăririi penale, procedura specială ia sfârșit, continuând fazele procesuale conform procedurilor comune. Totuși, dacă minorul împlinește 18 ani în cursul judecății se continuă cu procedura începută inițial[9]. Considerăm corectă și firească alegerea legiuitorului, deoarece în acest mod se poate asigura continuitatea judecății, mai ales că judecarea acestor cauze se face de către judecători anume desemnați, iar procedura are anumite specificități[10].

4. Concluzii

Așadar, vârsta reprezintă unul din pilonii de bază ai justiției juvenile, iar conform legislației actuale minorii pot fi trași la răspundere penală doar dacă au împlinit vârsta cerută de lege[11], abia apoi luându-se în considerare discernământul minorului. Totuși, considerăm că sistemul de justiție trebuie să pună mai mult accentul pe obținerea bunăstării minorilor, iar reacția autorităților să fie proporțională atât cu circumstanțele reale, cât și cu cele personale. Ba mai mult, răspunderea trebuie să se bazeze mai degrabă pe ideea de tratament și recuperare socială a minorilor. Așadar, dacă s-au lua în considerare cerințele expuse anterior, considerăm că s-ar impune ca legislația noastră să coboare pragul de la care minorii răspund din punct de vedere penal, pentru a ne putea alinia cu celelalte state europene. De asemenea, coborârea pragului ar contribui, astfel cum am precizat anterior, la o reintegrare mai ușoară în societate a minorului, fiind mult mai ușor de influențat și de reeducat de la o vârstă mai fragedă.


[1] B. Moloman, Aspecte referitoare la răspunderea penală a minorului în noul Cod penal, CDP, nr. 1/2014, p. 102 apud. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1997, p. 311.

[2] N. Bonchiș, Procese penale desfășurate după proceduri speciale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2005, p. 109.

[3] Art. 37: „Statele părți vor veghea ca: a) niciun copil să nu fie supus la tortură, la pedepse sau la tratamente crude, inumane sau degradante. Pedeapsa capitală sau închisoarea pe viață fără posibilitatea de a fi eliberat nu va fi pronunțată pentru infracțiunile comise de persoane sub vârsta de 18 ani; b) niciun copil să nu fie privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, deținerea sau întemnițarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea și nu va fi decât o măsură extremă și cât mai scurtă posibil; c) orice copil privat de libertate să fie tratat cu omenie și cu respectul cuvenit demnității umane și de o manieră care să țină seama de nevoile persoanelor de vârsta sa. Astfel, orice copil privat de libertate va fi separat de adulți, cu excepția cazurilor în care se apreciază ca fiind în interesul major al copilului să nu se procedeze astfel, și va avea dreptul de a menține contactul cu familia sa prin corespondență și vizite, în afara unor cazuri excepționale; d) copiii privați de libertate să aibă dreptul de a avea acces rapid la asistența juridică sau la orice altă asistență corespunzătoare, precum și dreptul de a contesta legalitatea privării lor de libertate, în fața unui tribunal sau a unei alte autorități competente, independente și imparțiale, și dreptul la judecarea în procedura de urgență a cazului respectiv”.

[4] I. Nedelcu (coord.), Prevenirea delicvenței juvenile și acordarea de servicii specifice minorilor care săvârșesc infracțiuni și nu răspund penal – repere privind cooperarea interinstituțională, Ed. Ministerului Afacerilor Interne, București, 2014, p. 11. Disponibil on-line la adresa: https://childhub.org/en/system/tdf/library/attachments/manual-final-cu-coperti.pdf?file=1&type=node&id=20746.

[5] A. Ș. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, ed. a II-a, Ed. All Beck, București, 2003, p. 599, apud. T.M.B., s. I, pen., dec. nr. 288/1976, R. 2, p. 324.

[6] L. Walgrave, J. Mehlbye, Confronting Youth in Europe: Juvenile Crime and Juvenile Justice, Ed. AFK, 1998, pp. 5 și 6. Disponibil on-line la adresa: http://www.penalreform.ro/ro.

[7] Ibidem.

[8] A. Crișu, op. cit., p. 171.

[9] G. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 993.

[10] V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. VI, Ed. Academiei Române, București, 2003, pp. 382 și 383.

[11] Idem, p. 16.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Considerații referitoare la pragul de vârstă în răspunderea penală a minorilor was last modified: noiembrie 2nd, 2018 by Roxana Maria Stejeran

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii