Considerații referitoare la locuința copilului și dreptul de a avea legături personale cu acesta

Potrivit art. 396 alin. (1) C. civ., instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divorțului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților, pe care îi ascultă. Potrivit alin. (2) al aceluiași text legal, în ipoteza în care copilul a împlinit vârsta de 10 ani, ascultarea sa este obligatorie.

Regula generală este aceea că ulterior divorțului autoritatea părintească se exercită în comun de către ambii părinți[1], însă pot exista situații în care autoritatea părintească se exercită doar de către unul dintre părinți sau aceasta revine unei alte persoane decât părinții copilului[2].

Unul dintre efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori privește stabilirea locuinței minorului. Astfel, potrivit art. 400 C. civ., în lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic.

Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior.

În mod excepțional, și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului și îndeplinesc toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa.

Așadar, ca regulă, în ipoteza exercitării autorității părintești de către ambii părinți, instanța de tutelă va ține cont de înțelegerea acestora în stabilirea locuinței minorului, dacă această înțelegere respectă principiul interesului superior al copilului. Dacă se va constata din probele administrate în cauză că înțelegerea părinților nu respectă interesul superior al copilului, instanța va decide în consecință. În alte cuvinte, o înțelegere între părinți care nu ține cont de interesul superior al copilului nu va fi consfințită de instanță. În acest context trebuie amintit că potrivit art. 263 alin. (1) C. civ., orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.

În ipoteza în care nu există consens între părinți sau dacă se constată că nu este respectat principiul interesului superior al copilului, instanța de tutelă va stabili locuința copilului la părintele cu care locuiește în mod statornic. În acest caz este avută în vedere situația în care copilul nu a locuit cu ambii părinți până la divorț. Așa cum s-a subliniat în doctrină[3], Codul civil nu permite stabilirea domiciliului minorului alternativ la fiecare dintre părinți, respectiv o perioadă de timp copilul locuiește împreună cu unul dintre părinți (o săptămână, o lună etc.) și apoi o perioadă echivalentă la celălalt părinte. Locuința copilului va fi stabilită la unul dintre părinți, legiuitorul neluând în calcul posibilitatea alternanței locuinței copilului la unul și la altul dintre părinți[4]. Textul art. 400 alin. (1) C. civ. statuează că locuința copilului minor va fi la părintele cu care locuiește în mod statornic. Potrivit DEX[5] prin statornic se înțelege „care nu încetează, durabil, permanent, continuu, neîntrerupt”. Textul legal nu are așadar în vedere posibilitatea de a stabili un domiciliu alternativ al copilului. De altfel, și potrivit art. 92 alin. (1) și (2) C. civ., domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu în condițiile prevăzute de lege este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește în mod statornic.

În cazul în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanța de tutelă, ascultându-i pe părinți, precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuiește în mod statornic.

Cea de-a doua ipoteză are în vedere situația în care copilul a locuit cu ambii părinți până la divorț. Astfel, dacă până la divorț, copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi va stabili locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior. Criteriile de fapt avute în vedere la stabilirea locuinței copilului au în vedere condițiile oferite pentru dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală de fiecare dintre părinți, posibilitățile financiare ale acestora, vârsta și sexul copiilor, conduita părinților față de copii, legăturile de afecțiune dintre copii și fiecare dintre părinți, starea sănătății copiilor precum și cea a părinților, posibilitatea părinților de a aloca timpul necesar pentru creșterea și educarea copiilor etc.[6].

De asemenea, amintim că potrivit art. 21 din Legea nr. 272/2004, în cazul în care părinții nu se înțeleg cu privire la locuința copilului, instanța de tutelă va stabili locuința acestuia la unul dintre ei, potrivit art. 496 alin. (3) C. civ. La evaluarea interesului copilului instanța poate avea în vedere și aspecte precum:

a) disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil și de a respecta drepturile părintești ale acestuia din urmă;

b) disponibilitatea fiecărui părinte de a permite celuilalt menținerea relațiilor personale;

c) situația locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte;

d) istoricul cu privire la violența părinților asupra copilului sau asupra altor persoane;

e) distanța dintre locuința fiecărui părinte și instituția care oferă educație copilului.

Textul art. 21 din Legea nr. 272/2004 stabilește așadar criterii suplimentare pentru stabilirea domiciliului minorului, față de prevederile generale inserate de legiuitor în Codul civil. Remarcăm că și acest text legal vorbește de stabilirea domiciliului copilului la unul dintre părinți, deci și acesta constituie un argument de text care atestă faptul că domiciliul alternativ nu a fost avut în vedere de legiuitor.

În cele precizate anterior am avut în vedere situația locuinței minorului în ipoteza în care exercitarea autorității părintești revine ambilor părinți. Există însă situații în care autoritatea părintească se exercită doar de către unul dintre părinți. Astfel, potrivit art. 398 C. civ., dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.

Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

În cazul în care instanța dispune ca autoritatea părintească să se exercite doar de către unul din părinți, locuința copilului va fi stabilită la acel părinte[7].

A fost exprimată în doctrină[8] opinia potrivit căreia ceea ce afectează cel mai mult minorul în contextul disoluției relației părinților nu este atât separarea în fapt, cât starea conflictuală care o însoțește. Autorii amintiți susțin că, în ciuda faptului că este dezirabil ca ambii părinți să participe activ la viața copilului prin luarea deciziilor importante care îl privesc, dacă acest aspect este de natură a acutiza starea conflictuală, soluția este împotriva interesului superior al minorului, fiind mai degrabă preferabil ca exercițiul autorității părintești să fie exclusiv până când relația dintre părți se va detensiona și va fi posibilă o minimă colaborare și că a impune o colaborare cu forța nu va avea ca efect decât perpetuarea stării conflictuale, afectarea și mai mult a minorului și inițierea de proceduri judiciare de fiecare dată când o hotărâre va trebui luată.

De asemenea, potrivit art. 399 C. civ., în mod excepțional, instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire. Acestea exercită drepturile și îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului.

Instanța stabilește dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți în comun sau de către unul dintre ei.

Și în ipoteza avută în vedere de textul art. 399 C. civ., domiciliul copilului va fi stabilit la persoana sau instituția de ocrotire care exercită drepturile și îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului. În acest context se impune a preciza că este posibil ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii părinți iar locuința copilului să fie stabilită la o altă persoană. Adoptarea unei astfel de măsuri are însă caracter excepțional, fiind dictată exclusiv de interesul superior al minorului iar instanța. Ca exemplu, o astfel de măsură poate fi adoptată în ipoteza în care părintele la care are stabilită locuința copilul se află internat în spital pe o anumită perioadă, situație în care nu este în imposibilitate de a exercita autoritatea părintească, însă nu este în măsură să asigure îngrijirea și educația copilului în mod permanent, caz în care locuința acestuia poate fi stabilită provizoriu la o altă persoană, spre exemplu la bunica maternă. Așa cum s-a subliniat și în doctrină[9], stabilirea locuinței copilului la o altă persoană, într-o astfel de ipoteză, este așadar, independentă de exercitarea autorității părintești însă nu este mai puțin adevărat că această măsură are un anumit impact asupra exercitării drepturilor părinților cu privire la persoana copilului, întrucât persoana la care s-a stabilit locuința copilului exercită supravegherea acestuia și îndeplinește toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura copilului. Stabilirea domiciliului copilului în anumite situații excepționale la altă persoană nu reprezintă însă o măsură definitivă, astfel încât la momentul la care a încetat situația care a generat adoptarea acestei măsuri, se poate solicita instanței de tutelă modificarea acesteia. Potrivit art. 403 C. civ., în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului. Așadar, împrejurările în care au fost dispuse anumite măsuri se pot modifica, astfel că acestea au un caracter temporar, provizoriu[10].

Apreciem, alături de alți autori că este suficientă indicarea în dispozitivul hotărârii a stabilirii locuinței minorului la unul dintre părinți, fără a fi necesară indicarea adresei exacte[11].

În ceea ce îi privește pe părinții separați de copilul lor, potrivit art. 401 C. civ., aceștia au dreptul de a avea legături personale cu acesta. Astfel potrivit textului legal amintit, în cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil.

De asemenea, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, în sensul prezentei legi, relațiile personale se pot realiza prin:

a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relații personale cu copilul;

b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;

c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit;

d) corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul;

e) transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul;

f) transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.

În consecință, părintele care nu locuiește împreună cu copilul sau, după caz, în ipoteza în care copilul nu locuiește cu niciunul dintre părinți, acesta/aceștia au dreptul de a avea legături personale cu copilul. Tot în acest context amintim și prevederile art. 496 alin. (5) C. civ., părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia. Instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

Ca regulă, modalitatea de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul este lăsată la latitudinea părinților și este de preferat ca această chestiune să fie tranșată în mod amiabil însă în ipoteza în care aceștia nu ajung la un consens, poate fi sesizată instanța de tutelă cu o cerere având acest obiect.

Așa cum s-a subliniat în doctrină[12], stabilind exercitarea în comun a autorității părintești, părților le revine îndatorirea de a implementa un „plan părintesc” care să aibă aptitudinea de a redefini relațiile de familie într-o nouă structură funcțională și care să influențeze starea de bine a copilului, de a asigura menținerea contactului cu ambii părinți, existând vădit o corelație dintre calitatea pozitivă a relațiilor dintre cei doi părinți și adaptarea copilului post-divorț.

Concluzii

Stabilirea locuinței copilului și a modalitățile concrete de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul în urma divorțului, pot fi stabilite prin acordul părinților iar instanța de tutelă ia act de înțelegerea acestora, în ipoteza în care este respectat principiul interesului superior al copilului. Pentru ipoteza în care între părinți nu există consens cu privire la aceste aspecte, instanța de tutelă va adopta o măsură care să corespundă interesului superior al copilului, așa cum aceasta se configurează pe baza probatoriul administrat în cauză.

Bibliografie:

1. G. Boroi, M.M. Pivniceru, C.A. Anghelescu, B. Nazat, I. Nicolae, T.V. Rădulescu, Fișe de drept civil, ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2018.

2. B.D. Moloman, Legislația familiei adnotată, Ed. Universul Juridic, București, 2018.

3. M.M. Pivniceru, Cătălin Luca, Interesul superior al copilului, Ed. Hamangiu, București, 2016.

4. A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ediția a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2012.

5. M. Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013.

6. E. Florian, Dreptul familiei, ediția a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011.

7. I.I. Neamț, L.C. Neamț, Stabilirea locuinței minorului în cazul în care părinții nu conviețuiesc. O analiză juridico-psihologică, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2018.


[1] Art. 397 C. civ.

[2] A se vedea dispozițiile art. 398 și 399 C. civ. pentru aceste ipoteze.

[3] M. Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 161.

[4] E. Florian, Dreptul familiei, ediția a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 148.

[5] Dicționarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 1016.

[6] M. Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 161; A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ediția a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 175.

[7] M.M. Pivniceru, I. Nicolae în lucrarea în G. Boroi, M.M. Pivniceru, C.A. Anghelescu, B. Nazat, I. Nicolae, T.V. Rădulescu, Fișe de drept civil, ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 854.

[8] I.I. Neamț, L.C. Neamț, Stabilirea locuinței minorului în cazul în care părinții nu conviețuiesc. O analiză juridico-psihologică, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2018, p. 308 citată de B.D. Moloman în lucrarea Legislația familiei adnotată, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 85.

[9] M. Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 162.

[10] M.M. Pivniceru, I. Nicolae în lucrarea în G. Boroi, M.M. Pivniceru, C.A. Anghelescu, B. Nazat, I. Nicolae, T.V. Rădulescu, Fișe de drept civil, ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 855.

[11] G.C. Frențiu, Noul Cod civil, comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. 1, p. 585 citată de M. Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 160.

[12] M.M. Pivniceru, C. Luca, Interesul superior al copilului, Ed. Hamangiu, București, 2016, pp. 62 și 63.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Considerații referitoare la locuința copilului și dreptul de a avea legături personale cu acesta was last modified: martie 26th, 2019 by Ioana Nicolae

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii