Consideraţii referitoare la clauza de neconcurenţă în reglementarea contractului de agenţie în Codul civil român

Abstract

“Considerations regarding the non-competition clause in the regulation of the agency agreement in the Romanian Civil Code

In this article, the author describes the non-competition clause in the regulation of the agency agreement in the Romanian civil Code.

The structure and the content of the study reveal the comments upon the non-competition clause as regards the movement of goods and services, upon the agency agreement in the regulation of the Civil Code (the non-competition clause, the non-compete allowance, the inefficiency of the non-competition clause, the review of the non-competition clause by the court, the infringement of the non-competition obligation by the commercial agent), upon the termination of the agency agreement for the non-observance of the non-competition obligation (judicial, unilateral and conventional termination), upon the enforcement of the non-competition obligation, upon the need for assessing the anti-competitive effects of the non-competition clauses, taking into consideration, for the purpose of the above-mentioned, the doctrine developed by certain important names in the field of law (D.-A. Sitaru, G. Ripert, R. Roblot, N. Green, A. Robertson, I. Schiau, V.S. Bădescu, D. Florea, L. Stănciulescu, G. Boroi).

Finally, the author formulates brief considerations regarding the assessment of the agency agreements in the domestic law.

Keywords: agency agreement; non-competition clause; movement of goods and services; non-compete allowances; inefficiency; review; infringement of the obligation; commercial agent; termination; enforcement; anticompetitive effects.

Introducere

O economie de piața funcțională nu poate exista fără un mediu concurențial nedistorsionat în interiorul căruia întreprinderile și profesioniștii să acționeze în mod liber pe piață, fără să fie confruntate cu o conduită neconformă, nelegală a altor operatori economici care distorsionează piața prin generare de monopol sau poziție dominantă, sau prin intervenția statului.

Politica în domeniul concurenței reprezintă un factor structural de mare importanță pentru sprijinirea economiei naționale în procesul de adaptare la „noul” mediu concurențial creat în contextul globalizării. Totodată, calitatea de stat membru al Uniunii Europene determină pentru legiuitor, pe de o parte și pentru întreprinderi, pe de altă parte, o conduită care presupune unitate de tratament pentru societăți și mediu perfect concurențial.

Într-adevăr, în temeiul principiului libertății contractuale, consacrat expres de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil[1] (denumit în continuare NCC sau Noul Cod Civil), părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

În doctrină, înțelegerile dintre agenții economici prin care aceștia se angajează să renunțe, chiar și temporar, la lupta concurențială (de confruntare pe piață) au fost denumite „angajamente de neconcurență”. Angajamentul de neconcurență este acea obligație con­tractuală pe care una dintre părți (debitorul) și-o asumă de a nu îndeplini o activitate profe­sională determinată în detrimentul celeilalte părți (creditorul). Astfel, așa cum se remarcă în literatura de specialitate, „facultatea de a închide sau de a restrânge accesul pe piață a unui anumit agent economic, prin înțelegeri sau prin clauze inserate într-un contract, departe de a fi discreționară, trebuie să nu încalce nici ordinea publică, nici bunele moravuri. În plus, în domeniul producției sau al circulației de mărfuri, voința părților de a institui restricții se poate manifesta numai în măsura în care respectă principiul libertății comerțului înscris în art. 135 din Constituție.

1. Clauza de neconcurență în circulația bunurilor și serviciilor

În literatura juridică română, s-a considerat că angajamentul explicit de neconcurență este o obligație contractuală, asumată de o parte, de a nu îndeplini o activitate profesională determinată, în detrimentul celeilalte părți.

Astfel, clauza de neconcurență este angajamentul pe care și-l asumă o parte contractantă, și anume, debitorul obligației, de a nu efectua, pentru o anumită perioadă de timp și într-o zonă geografică limitată, o activitate comercială determinată, de aceeași natură cu cea efectuată de cealaltă parte contractantă, creditorul obligației[2].

La această definiție, care privește clauza de neconcurență din perspectiva unei obligații de a nu face, limitată în domeniu, timp și spațiu, am adăuga necesitatea existenței unui interes legitim care se intenționează a fi protejat prin intermediul clauzei, interes care aparține, bineînțeles, creditorului.

Încheierea unui asemenea act juridic, în domeniul producției și circulației mărfurilor, trebuie să respecte principiul libertății comerțului, iar validitatea înțelegerii depinde de mai multe aspecte, cum ar fi natura clauzei prin care se restrânge concurența, poziția juridică a părților, întinderea teritorială, durata interdicției.

În ceea ce privește noțiunea de obligație de neconcurență în legislația comunitară, art. 5 parag. 2 lit. b) din Regulamentul Comisiei nr. 2790/1999 din 22 decembrie 1999 privind aplicarea art. 81 alin. (3) din Tratat categoriilor de acorduri verticale și practicilor concertate definește obligația de neconcurență ca fiind orice obligație directă ori indirectă care îl determină pe cumpărător să nu producă, achiziționeze, vândă sau revândă bunuri ori servicii care concurează cu bunurile sau serviciile contractate sau orice obligație directă sau indirectă a cumpărătorului de a achiziționa de la furnizor sau de la altă întreprindere desemnată de furnizor peste 80% din achizițiile totale ale cumpărătorului de bunuri sau servicii contractate și din înlocuitorii lor de pe piața relevantă, calculate pe baza valorii achizițiilor sale în anul calendaristic precedent[3].

Regulamentul Comisiei condiționează, de asemenea, aplicarea acestui act normativ de faptul deținerii de către furnizor a unei cote mai mici sau egale cu 30% din piața relevantă. Peste această cotă se presupune că efectele nu mai sunt benefice pentru mediul concurențial.

Regulamentul se aplică acelor acorduri verticale și practici concertate referitoare la vânzarea de bunuri și servicii, precum și la utilizarea drepturilor de proprietate intelectuală. Regulamentul exclude din sfera sa de aplicare acele acorduri care conțin anumite clauze considerate ca fiind dăunătoare pentru funcționarea în bune condiții a concurenței.

În dreptul francez s-a considerat că, în materie de distribuție comercială, indiferent că este vorba despre un contract de agenție, de franciză, de concesiune exclusivă, clauza de neconcurență este inerentă acestor tipuri de relații contractuale, pe durata contractului; la expirarea contractului, distribuitorul își regăsește libertatea concurențială, cu excepția cazului în care contractul conține o clauză de neconcurență pentru perioada post-contractuală. Restricția trebuie să fie proporțională cu obiectul contractului, precum și limitată în timp și spațiu[4].

Obligația de neconcurență implică o interdicție contractuală în sarcina furnizorului, constând în abținerea de la a distribui bunurile care fac obiectul contractului sau a bunurilor care concurează cu acestea în teritoriul în care își desfășoară activitatea distribuitorul și la nivelul de distribuție respectiv[5]. Potrivit Comisiei, teritoriul în care acționează distribuitorul reprezintă aria geografică în care respectivul distribuitor își îndeplinește în mod normal activitatea comercială.

2. Contractul de agenție în reglementarea Codului civil

Evoluția sistemelor de distribuție a bunurilor și serviciilor a determinat în practică încheierea unor noi contracte comerciale de colaborare, adaptate nevoilor economice. Denumirea sau conținutul unor astfel de contracte, stabilite de părți, neavând la bază o reglementare legală, au pus instanțele judecătorești în fața unei probleme dificile de calificare a contractelor și interpretare a clauzelor acestora. Astfel, necesitățile economice au determinat crearea și dezvoltarea instituției juridice a contractului de agenție.

Contractul de agenție, ca specie a contractelor de intermediere, reprezintă o creație a sistemului de drept englez (common law), care, lipsit de rigorile sistemului de drept continental, a imaginat un instrument juridic mai complex și mai mobil decât modelele furnizate, pe continent, de dreptul civil sau de dreptul comercial (contractul de mandat, respectiv, de comision)[6].

Contractul de agenție este o instituție juridică creată și dezvoltată inițial de practică și reglementată ulterior în dreptul nostru prin Legea nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți[7], lege care a adaptat prevederile normative internaționale/europene în materie la realitățile sociale din momentul adaptării[8]. Această reglementare a fost abrogată însă de noul Cod civil, dar dispozițiile sale au fost, în mare parte, preluate de acesta, la art. 2072-2095.

Contractul de agenție servește intereselor de colaborare pe termen lung dintre comitent și agent, într-o regiune determinată. Structura contractului de agenție se apropie de cea a contractului de comision și de a celui de intermediere, atunci când agentul este împuternicit să negocieze contracte, și de cea a contractului de mandat, atunci când este împuternicit să negocieze și să încheie contracte în numele și pe seama comitentului.

Agentul este un intermediar independent care acționează cu titlu profesional. El nu poate fi în același timp prepusul comitentului.

Contractul de agenție este un contract încheiat între profesioniști, în sensul art. 3 NCC. Astfel, potrivit art. 2072 alin. (2) NCC, agentul este „un intermediar independent care acționează cu titlu profesional”. În ceea ce îl privește pe comitent, acesta este o persoană care încheie în mod regulat contracte cu terțe persoane (deci în calitate de profesionist), în acest fel explicându-se faptul că agentul primește din partea sa o împuternicire statornică, iar nu o împuternicire referitoare la o operațiune juridică determinată.

Ca orice contract încheiat între profesioniști, contractul de agenție are în mod esențial un caracter oneros.

Contractul de agenție poate avea ca obiect, în funcție de acordul de voință al părților:

  • numai negocierea de contracte cu terții de către agent în beneficiul comitentului său
  • atât negocierea, cât și încheierea de contracte cu terții de către agent în numele și/sau pe seama comitentului. Deși într-o interpretare literală a art. 2072 NCC, pare a rezulta că agentul poate încheia contracte numai în numele și pe seama comitentului (având, așadar, putere de reprezentare), din coroborarea acestui text cu prevederile art. 2095 NCC rezultă în mod îndoielnic faptul că încheierea contractului de către agent în nume propriu, dar pe seama comitentului nu este exclusă. Astfel, potrivit art. 2095 NCC, dispozițiile referitoare la contractul de agenție se completează cu cele aplicabile contractului de comision sau, după caz, mandatului de reprezentare.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, în vigoare de la 1 octombrie 2011.

[2] A se vedea D.-A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 431.

[3] Regulamentul Comisiei nr. 2790/1999 din 22 decembrie 1999 privind aplicarea art. 81 alin. (3) din Tratat categoriilor de acorduri verticale și practicilor concertate

[4] A se vedea G. Ripert, R. Roblot, Traité de droit commercial, tome I, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, E.J.A. Paris, 2001, pp. 625 și 626.

[5] A se vedea N. Green, A. Robertson, Commercial Agreements and Competition Law. Practice and Procedure in the UK and EC, Kluwer Law, ed. a II-a, 1997, p. 594.

[6] A se vedea I. Schiau, Contractul de agenție, în Revista de Drept Comercial, nr. 11/2003, p. 26.

[7] M. Of. nr. 581 din 6 august 2002.

[8] La nivel internațional, în spațiul unional-european, contractul de agenție face obiectul Convenției asupra Agenției în Vânzarea Internațională de Bunuri (Geneva, 17 Februarie 1983) și al Directivei Consiliului nr.86/653/EEC privind coordonarea legislației Statelor Membre referitoare la agenții comerciali independenți (J. Of. nr. L 382, 31.12.1986, pp. 17-21).

Considerații referitoare la clauza de neconcurență în reglementarea contractului de agenție în Codul civil român was last modified: octombrie 29th, 2015 by Mihaela Irina Ionescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii