Consideraţii juridice asupra secretului profesional medical, între obligația de păstrare și obligația de divulgare a lui

Abstract

LEGAL CONSIDERATIONS ON MEDICAL PROFESSIONAL SECRECY, BETWEEN THE OBLIGATION TO KEEP THE SECRET AND OBLIGATION TO DISCLOSE THIS

 

To keep professional secrecy is an obligation that can be found in many legal systems and the medical field is one of the oldest that was introduced this obligation.

Modern society, cutting-edge medical technologies, means of communication and other such elements have also generated new problems not only in strictly medical area and especially in the field of medical ethics, but also in the law.

This article proposes an insight into the issues relating to Romanian legislation about medical professional secrecy, with forays into the legislation of other countries, and notes the need for legal debate and potential legislative changes on both of unwarranted extension of the obligation of keeping medical secrecy and of the need to establish more clearly where the doctor has the right or is required to disclose confidential information.

 

Keywords:  medical professional secret, patient, right to be informed, privacy

1. Secretul profesional. Noțiune și conținut

Exercitarea unor profesii implică, în multe cazuri, și obținerea de către profesionistul respectiv, de la o altă persoană, a unor informații în legătură cu aceasta și care, dacă ar fi divulgate altcuiva, i-ar putea produce un prejudiciu.

Toate aceste informații obținute de o persoană în exercitarea profesiei sau practicarea meseriei sale intră în conceptul mai larg de secret profesional.

Desigur că sunt și situații în care profesionistul află anumite informații care însă nu au legătură cu un individ anume, ci cu anumite tehnici, proceduri, rețete de producție, know-how, metode de fabricație etc., dar care nu fac parte din setul de informații protejate de obligația generică de păstrare a secretului profesional, ci intră în conținutul altor categorii juridice precum „informații confidențiale”, „secrete de fabricație”, „secrete de serviciu” etc.

Ne vom referi în prezentul articol exclusiv la secretul profesional, adică la protecția datelor și informațiilor obținute de o persoană în virtutea profesiei sau funcției pe care o deține, referitoare la sănătatea, viața intimă, credința, familia, averea sau orice alt aspect privitor la o altă persoană.

Secretul profesional, deși pare o noțiune simplă, presupune multe nuanțe, implică multe fațete, determinate nu doar de multitudinea de profesii/meserii în care intervine obligația de păstrare a secretului profesional.

Preotul nu are dreptul să rostească nimic din ceea ce află de la enoriașii săi, avocatul și medicul nu pot niciodată să dezvăluie cuiva ce au aflat de la clienții lor.

Acestor trei profesii, poate cele mai vechi dintre cele în care secretul profesional este un punct cardinal, li s-au adăugat și altele în epoca modernă: notarul, contabilul, farmacistul, psihologul, consultantul fiscal etc.

Însă problema determinării întinderii obligației de păstrare a secretului profesional este tot atât de veche precum și secretul însuși. Ea s-a născut în contextul în care era evident că aplicarea strictă a principiului păstrării secretului profesional poate avea consecințe dezastruoase.

Prima dificultate în stabilirea întinderii acestei obligații rezidă în stabilirea contextului în care posesorul informației confidențiale l-a divulgat profesionistului. Este esențial de determinat dacă persoana în cauză s-a adresat celeilalte ca unui amic de la care cere un sfat sau ca unui profesionist.

Preotului, spre exemplu, i se adresează enoriașii săi rareori cu întrebări legate de teologie, de dogmatică, de religie aplicată. De cele mai multe ori i se povestesc simple întâmplări de viață și i se cer (sau nu) sfaturi, ca unui prieten. Este preotul obligat să păstreze secretul și asupra acestor informații?

Printr-o decizie mai veche, Curtea de casație din Franța a statuat că nu intră în sfera secretului profesional informațiile transmise preotului atunci a fost consultat ca un simplu particular, apt prin demnitatea sa și prin cunoașterea profundă a naturii umane să primească destăinuiri ale altora și să le dea sfaturile cerute. Dimpotrivă, este obligat să păstreze secretul asupra celor pe care le află atunci când este în poziția unui confident de neînlocuit din perspectiva statutului său religios și a puterilor sacerdotale cu care a fost învestit.[1]

A doua mare dificultate reiese din volatilitatea liniei de demarcație dintre interesul individual și cel general, al societății în întregul ei.

În jurisprudența din Statele Unite ale Americii, un caz celebru, cazul Tarasoff, intrat ulterior în manualele de etică medicală și de drept din SUA si apoi din întreaga lume, a schimbat perspectiva abordării problematicii secretului profesional.

În octombrie 1968, mai mulți colegi de la Universitatea Berkeley, California, au participat la o serată dansantă. Printre ei și Prosenjit Poddar și Tatiana Tarasoff. După un sărut banal între cei doi, Poddar a devenit convins că între ei există o relație serioasă, deși colega sa Tarasoff îi mărturisise că este implicată într-o altă relație de mai multă vreme. Poddar a devenit deprimat, a început să vorbească incoerent, și-a neglijat studiile și sănătatea.

Mai târziu, după ce i-a relatat unui prieten că ar vrea să arunce în aer camera Tatianei din căminul universității, acesta l-a convins să consulte un medic. Poddar a început ședințe de psihoterapie, însă după un timp i-a declarat medicului că intenționează să o omoare pe Tarasoff la întoarcerea ei din vacanța de vară (1969). Medicul a informat imediat poliția, transmițându-le că Poddar este periculos și ar trebui internat într-un spital psihiatric. Poliția l-a arestat și investigat pe Poddar, dar l-a eliberat în schimbul unei promisiuni a acestuia că nu se va mai apropia de Tatiana.

Două luni mai târziu, în octombrie 1969, Poddar a intrat în casa Tatianei Tarasoff, a omorât-o cu un cuțit de bucătărie și apoi s-a predat poliției.

Părinții Tatianei au acuzat Universitatea Berkeley, psihoterapeutul și Politia de incapacitatea de a preveni o astfel de crimă, și, de asemenea, că nu i-au avertizat în legătură cu pericolul în care se afla fiica lor.

Psihoterapeutul s-a apărat invocând obligația sa de păstrare a secretului profesional.

Curtea Supremă a statului California a statuat că „o dată ce un terapeut determină sau, în conformitate cu standardele profesionale aplicabile în mod rezonabil, ar fi trebuit să determine, că un pacient reprezintă un pericol grav de violență asupra altora, el are datoria de a exercita o grijă rezonabilă pentru a proteja victima previzibilă a acestui pericol. Având în vedere că îndeplinirea acestei obligații de diligență va varia în mod necesar în funcție de circumstanțe, în fiecare caz caracterul adecvat al comportamentului terapeutului trebuie măsurat în raport cu standardul de neglijență tradițională a asigurării îngrijirii rezonabile în circumstanțele date”.

Curtea a concluzionat că „un medic nu poate înșela încrederea încredințată lui în cursul îngrijirii medicale, cu excepția cazului în care este obligat să facă acest lucru prin lege sau cu excepția cazului în care devine necesar pentru a proteja bunăstarea individului sau a comunității[2]”.

Această hotărâre judecătorească a dus la modificări în abordarea problemelor de etică medicală, iar în plan juridic a însemnat trecerea de la „dacă” la „când” și „cum” se dezvăluie un secret, medical și nu numai.

În dreptul român, din punct de vedere al izvorului său legal primar, secretul profesional este ocrotit de prevederile art. 227 Cod penal[3], care prevede că „Divulgarea, fără drept, a unor date sau informații privind viața privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoștință despre acestea în virtutea profesiei ori funcției și care are obligația păstrării confidențialității cu privire la aceste date, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.

Având în vedere că problematica specifică fiecărei profesii ar necesita o lucrare amplă în legătură cu secretul profesional, ne vom limita analiza, în continuare, exclusiv la profesia de medic, respectiv la secretul profesional medical.

2. Temeiul juridic al obligației de păstrare a secretului medical

Părintele medicinei, grecul Hipocrate (460-370 î.Chr.) a redactat un jurământ[4] pe care îl depun toți absolvenții unei facultăți de medicina la terminarea studiilor și primirea dreptului de practică medicală și care a devenit un cod moral al oricărui medic în exercitarea profesiei sale de-a lungul vieții:

„Orice aș vedea și aș auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în afara de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie”.

În prezent însă, confidențialitatea informațiilor medicale și obligația medicului de a păstra secretul medical este reglementata în diverse acte normative și etice, atât naționale, cât și internaționale.

De altfel, chiar și Jurământului lui Hipocrate, după ce a primit o formă actualizată[5], a depășit statutul de normă etică medicală, devenind o normă juridică prin includerea lui în textul Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății[6]. Art. 384 alin. (1) din aceasta prevede că „La primirea în rândurile CMR[7], medicul va depune jurământul lui Hipocrate(…):

„Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
Mă angajez solemn să-mi consacru viața în slujba umanității;
Voi păstra profesorilor mei respectul și recunoștința care le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conștiință și demnitate;
Sănătatea pacienților va fi pentru mine obligația sacră;
Voi păstra secretele încredințate de pacienți, chiar și după decesul acestora;
Voi menține, prin toate mijloacele, onoarea și nobila tradiție a profesiunii de medic;
Colegii mei vor fi frații mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea și pacient considerații de naționalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viața umană de la începuturile sale chiar sub amenințare și nu voi utiliza cunoștințele mele medicale contrar legilor umanității.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”

a. Asociația Medicală Mondială a adoptat și un Cod internațional al eticii medicale[8], care enumeră obligațiile medicului, incluzând-o și de cea de a „respecta dreptul pacientului la confidențialitate”.
b. Art.17 din Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România[9] prevede astfel:
„Medicul va păstra secretul profesional și va acționa în acord cu dreptul legal al fiecărei persoane la respectul vieții sale private din punct de vedere al informațiilor referitoare la sănătatea sa”.
c. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății include printre obligațiile medicilor și pe cea de a păstra secretul profesional.[10]
d. Legea drepturilor pacientului nr. 46 din 21 ianuarie 2003[11] stabilește și ea, la art. 21, că „toate informațiile privind starea pacientului, rezultatele investigațiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidențiale chiar și după decesul acestuia”.
e. Acest text de lege care consacră dreptul pacientului la păstrarea secretului asupra oricăror informații de natură medicală are și aplicații sectoriale.

Spre exemplu, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei SIDA în România și de protecție a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA[12] menționează următoarele:

„Păstrarea confidențialității datelor privind persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA este obligatorie pentru:

a) angajații rețelei sanitare;
b) angajatorii acestor persoane;
c) funcționarii publici care au acces la aceste date[13]”.

3. Limitele obligației de păstrare a secretului medical

Obligația pe care o are medicul, de a păstra secretul asupra datelor și informațiilor de natură medicală referitoare la pacientul său a fost, după cum am văzut mai sus, una etică, înainte de a deveni una legală.

Însă de vreme ce a căpătat valențele unei norme juridice, ea intră în logica dreptului, iar practicienii și teoreticienii științelor juridice sunt datori să îi stabilească limitele. Pentru aceasta însă trebuie plecat de la premisa că orice normă juridică nu este un scop în sine ci doar un mijloc prin care se reglează relațiile dintre interesele individuale și se apără valorile colective, ale întregii societăți.

Revenind la obligația medicului de păstrare a secretului profesional, este important de subliniat că această obligație există doar pentru că există în patrimoniul pacientului dreptul corelativ la intimitate și la viață privată.

Ca regulă generală, medicul este obligat să păstreze confidențialitatea asupra informațiilor medicale ce îl privesc pe pacientul său și să nu le divulge nimănui.

Pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor privind confidențialitatea, medicii răspund civil, în temeiul art. 653 alin. (4) din Legea nr. 95/2006.

În plus, răspunderea civilă nu înlătură angajarea răspunderii penale.

Divulgarea informațiilor medicale confidențiale este pedepsită penal atunci când este făcută „fără drept”.[14]

Din punct de vedere etic medicul poate să divulge informația confidențială atunci când pacientul consimte la aceasta sau atunci când există un pericol sau o amenințare iminentă la adresa pacientului sau a celorlalți și această amenințare poate fi îndepărtată numai prin încălcarea confidențialității.[15]

3.1. Dar din punct de vedere legal, când are medicul dreptul de a încălca obligația de păstrare a secretului profesional?

a. Un prim răspuns vine din conținutul art. 20 al Codului de Deontologie Medicala al Colegiului Medicilor din Romania, care prevede că derogările de la dreptul fiecărei persoane la respectul vieții sale private din punct de vedere al informațiilor referitoare la sănătate sunt numai cele prevăzute în mod expres de lege.
b. Iar în Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului găsim, la art. 22 și 23, că:

Informațiile cu caracter confidențial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul își da consimțământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.

In cazul în care informațiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale acreditați, implicați în tratamentul pacientului, acordarea consimțământului nu mai este obligatorie.

3.2. Pot exista situații în care medicul are obligația de a divulga un secret profesional?

Un răspuns afirmativ a fost dat în celebrul caz Tarasoff c. Berkley University, ale cărui detalii le-am menționat și mai sus.

În esență, privilegiul pacientului de a fi protejat de medic prin păstrarea secretului profesional se sfârșește acolo unde începe pericolul public. Din acel punct devine obligatoriu pentru medic să dezvăluie informații confidențiale, dacă pericolul public cauzat de păstrarea lor nu poate fi înlăturat altfel.

În aplicarea dreptului, sub aceste aspecte, trebuie observată cu mare grijă linia de demarcație dintre natura „publică” a pericolului și cea „privată”, spre a nu se extinde obligația medicului de divulgare a secretului profesional atunci când nu ar fi cazul, respectiv atunci când păstrarea confidențialității ar vătăma exclusiv interese particulare, chiar dacă acestei respectări a confidențialității i s-ar opune reguli etice.

De altfel, în lucrările științifice de bioetică medicală se atrage atenția asupra acestei diferențe.

Se dă ca exemplu un tratament medical absolut necesar, dar care însă e refuzat de pacient pe criterii religioase.

O femeie însărcinată are o hemoragie importantă și trebuie să facă o transfuzie pentru salvarea fătului. Numai că face parte din secta Martorii lui Iehova și refuză transfuzia. Dacă obligația ei morală de a primi transfuzia și a salva fătul ar fi transformată într-o obligație legală, s-ar ajunge la situația în care toate femeile gravide adepte ale sectei Martorii lui Iehova vor evita consultul medical prenatal și vor lipsi fătul de toate îngrijirile medicale necesare pe perioada sarcinii din teama de a nu fi supuse unor tratamente medicale pe care valorile lor religioase le declară inacceptabile. Iar bioetica medicală consideră că este mult mai grav să existe o mulțime de fetuși lipsiți de îngrijiri medicale decât câțiva lipsiți de transfuzie[16].

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] A se vedea, în legătură cu această decizie, Rene Floriot, Raoul Combaldieu, Le secret professionnel, Ed. Flamarion, Paris, 1973, p. 28.

[2] A se vedea rezumatul acestei decizii a Curții Supreme din California la adresa http://www.casebriefs.com/blog/law/torts/torts-keyed-to-dobbs/the-duty-to-protect-from-third-persons/tarasoff-v-regents-of-university-of-california/2/ (accesată la 30.08.2016).

[3] Codul penal din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările ulterioare).

[4] Sunt și opinii ale unor istorici potrivit cărora jurământul nu aparține lui Hipocrate (Hippocrates) însuși, ci doar a fost atribuit „părintelui medicinei” spre a crește prestigiul și importanța acestui text.

[5] Varianta modernă a Jurământului lui Hipocrate a fost adoptată de către Asociația Medicală Mondială (AMM) și inclusă în cadrul Declarației de la Geneva din anul 1975, apoi amendată de a 22-a Adunare Generală a AMM de la Sydney-Australia, august 1968, a 35-a Adunare Generală, Veneția-Italia, octombrie 1983, a 46-a Adunare Generală, Stockholm- Suedia, septembrie 1994, și beneficiind de revizie editorială cu ocazia celei de-a 170-a Sesiuni a Consiliului AMM, Divonne-les-Bains, Franța, mai 2005 și a 173-a Sesiuni a Consiliului Divonne-les-Bains, Franța, mai 2006.

[6] Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății a fost publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006, ulterior modificată prin alte acte normative și republicată ultima dată în M. Of. nr. 652 din 28 august 2015.

[7] Colegiul Medicilor din România.

[8] Codul internațional al eticii medicale a fost adoptat la a 3-a Adunare Generală a Asociației Medicale Mondiale, Londra, octombrie 1949, și amendat de a 22-a Adunare Generală, Sydney, august 1968 și a 35-a Adunare Generală, Veneția, octombrie 1983 și Pilanesberg, Africa de Sud, octombrie 2006.

[9] Hotărârea Colegiului Medicilor din România nr. 2/2012 privind adoptarea Statutului și a Codului de deontologie medicală ale Colegiului Medicilor din România a fost publicată în M. Of. nr. 298 din 7 mai 2012 si modificată prin Hotărârea nr. 2 din 24 martie 2016, publicată în M. Of. nr. 268 din 8 aprilie 2016.

[10] „Art. 420: Obligațiile membrilor CMR (Colegiul Medicilor din România – n.n.) sunt următoarele: …h) să păstreze secretul profesional;”

Aceleași prevederi se găsesc în lege și cu privire la medicul dentist. A se vedea în acest sens art. 483 care redă jurământul medicului dentist și art. 518, care enumeră obligațiile medicilor dentiști:

„Art. 518 – Obligațiile membrilor CMDR (Colegiul Medicilor Dentiști din România – n.n.) sunt următoarele:

g) să păstreze secretul profesional;”

[11] Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului a fost publicată în M. Of. nr. 51 din 29 ianuarie 2003, ulterior modificată prin Legea nr. 50 din 30 martie 2016.

[12] Legea nr. 584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei SIDA în România și de protecție a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA, publicată în M. Of. nr. 814 din 8 noiembrie 2002

[13] Acte normative subsecvente, respectiv Ordine ale Ministrului Sănătății, reiau obligativitatea păstrării confidențialității datelor privind persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA. Avem în vedere Ordinul nr. 912/1992 privind instituirea sistemului de declarare a infecției cu HIV și aprobarea metodologiei de aplicare a acestuia; Ordinul nr. 889/1998 privind actualizarea prevederilor ordinului precedent; Ordinul nr. 990/1998 privind sistemul de declarare a infecției cu virusul imuno-deficienței umane și aprobarea metodologiei de aplicare a acestuia.

[14] A se revedea prevederile art. 227 Cod penal.

[15] A se vedea Codul internațional al eticii medicale, cap. Datoriile medicului față de pacient, pct. 5.

[16] A se vedea pentru acest exemplu și opinie, Dr. Sever Cristian Oană, Pretențiile bioeticii, material prezentat la o reuniune a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, din noiembrie 2014.

Considerații juridice asupra secretului profesional medical, între obligația de păstrare și obligația de divulgare a lui was last modified: octombrie 17th, 2016 by Ilie Dumitru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii