Consideraţii asupra procedurii abreviate în cazul recunoaşterii învinuirii
Matei-Ciprian Graur - februarie 1, 2016Admisibilitate – problema întinderii recunoaşterii învinuirii
Noul Cod de procedură penală nu mai reglementează posibilitatea recunoaşterii manifestată în cuprinsul unui înscris autentic depus ulterior la dosarul cauzei, posibilitate reglementată expres în Codul de procedură penală din 1968. Astfel, inculpatul, pentru a se putea prevala de procedura simplificată în sensul admisibilităţii acesteia, cu consecinţa ulterioară a reducerii limitelor de pedeapsă conform art. 396 alin. (10) NCPP, este obligat să se prezinte personal în faţa instanţei pentru a-şi manifesta intenţia de recunoaştere. Acest aspect reiese din cuprinsul dispoziţiilor art. 374 NCPP care prevăd că la primul termen de judecată, în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa.
Din economia textelor de lege care reglementează această procedură, în special din cuprinsul art. 374 alin. (4) NCPP, reiese faptul că pentru a putea invoca recunoaşterea învinuirii, inculpatul trebuie să respecte în principal două condiţii esenţiale. În primul rând, acesta trebuie să fie de acord ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, iar în al doilea rând, acesta trebuie să recunoască în totalitate faptele reţinute în sarcina sa. Din această ultimă condiţie se desprind o serie de consecinţe foarte importante în ceea ce priveşte maniera de exercitare a apărării raportat la acuzaţiile formulate.
Cel mai important aspect ce derivă din recunoaşterea faptelor reţinute în cuprinsul rechizitoriului îl reprezintă faptul că inculpatul nu este obligat să accepte încadrarea juridică dată de procuror faptelor stabilite şi chiar inclusiv instanţa poate da o altă încadrare juridică a faptelor. Conform dispoziţiilor art. 377 alin. (4) NCPP, dacă instanţa constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă.
De asemenea, dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanţa, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, dispune efectuarea cercetării judecătoreşti conform procedurii de drept comun – art. 374 alin. (5)-(10) NCPP.
Prin urmare, fundamental în stabilirea precisă a consecinţelor recurgerii la procedura simplificată, este de a stabili ce înseamnă exact a recunoaşte faptele reţinute în cuprinsul acuzaţiei formulate. Bineînţeles că, din punctul nostru de vedere, nu poate fi pusă în discuţie egalitatea între noţiunea de recunoaştere a faptelor şi cea de recunoaştere a învinuirii, în special din punctul de vedere al consecinţelor juridice ce decurg din asemenea acte procedurale.
Cu toate acestea, legiuitorul, deşi în denumirea dată instituţiei s-a referit la recunoaşterea învinuirii, sub aspectul condiţiilor ce trebuie îndeplinite acesta s-a raportat la recunoaşterea faptelor. Remarcăm că aceeaşi problemă am sesizat-o şi în cuprinsul dispoziţiilor din Codul de procedură penală din 1968 cu privire la recunoaşterea vinovăţiei reglementate de art. 3201.
Aşadar, a recunoaşte faptele nefiind echivalent din punct de vedere juridic cu recunoaşterea învinuirii, se pune problema care este interpretarea corectă la care trebuie să ne raportăm în analiza eficientă a acestei instituţii. În mod firesc, interpretarea Noului Cod de procedură penală, ca de altfel a întregii legislaţii penale, este obligatoriu a fi realizată teleologic şi sistematic, coroborând ansamblul de norme existente în cuprinsul legii organice într-un mod eficient cu rezultatul final de a aplica exact ceea ce legiuitorul a dorit să reglementeze inclusiv prin scopul insttuţiilor create.
De aceea, ţinând cont că noile prevederi nu obligă inculpatul sau instanţa a fi ţinuţi de încadrarea dată faptelor din cuprinsul rechizitoriului, o posibilă interpretare este cea în sensul recunoaşterii stricte a situaţiei de fapt descrisă în actul de acuzare. Extinderea interpretării în sensul recunoaşterii învinuirii, inclusiv sub aspectul vinovăţiei penale ar putea reprezenta o deturnare a finalităţii avute în vedere de legiuitor prin instituirea acestei proceduri.
În această ipoteză, s-ar putea considera că, în cazul în care inculpatul recunoaşte faptele reţinute, nu înseamnă că recunoaşte forma de vinovăţie stabilită de organul de urmărire penală, putându-se considera că în urma reanalizării laturii subiective a infracţiunii, s-ar putea ajunge la o altă încadrare juridică.
Un exemplu în acest sens, este situaţia trimiterii în judecată a inculpatului pentru săvârşirea unei infracţiuni de omor, faptă prevăzută de art. 188 NCP. Cu toate că procurorul poate reţine săvârşirea faptei cu intenţie directă în cuprinsul actului de sesizare, iar inculpatul recunoaşte în totalitate faptele săvârşite, posibilitatea prevăzută de Noul Cod de procedură penală, în sensul administrării de probe pentru schimbarea încadrării juridice, ar duce la concluzia că acesta poate solicita schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 195 NCP, infracţiune care sub aspect subiectiv, produce un rezultat de suprimare a vieţii sub forma praeterintenţiei, rezultatul decesului fiind deci asumat sub forma culpei.
În acord cu această interpretare au existat soluţii izolate în practica judiciară[8] prin care s-a statuat că este admisibilă procedura abreviată a recunoaşterii învinuirii chiar şi în condiţiile în care se solicită schimbarea de încadrare juridică raportat la latura subiectivă (de exemplu solicitarea reţinerii intenţiei depăşite în locul celei directe).
Cu toate acestea, atât practica judiciară constantă, cât şi doctrina[9], au trasat interpretarea dispoziţiilor analizate în sensul obligativităţii recunoaşterii faptei de către inculpat, atât pe plan obiectiv, cât şi pe plan subiectiv, astfel cum aceasta a fost descrisă în rechizitoriul parchetului.
Soluţiile instanţei – diferenţe faţă de reglementarea anterioară
Cu titlu de noutate, dispoziţiile Noului Cod de procedură penală, spre deosebire de vechea reglementare în materia recunoaşterii, nu mai obligă instanţa să pronunţe o hotărâre de condamnare în cazul în care inculpatul recurge la procedura simplificată. Astfel, prevederile art. 396 alin. (10) NCPP, specifică în mod clar şi tranşant posibilitatea opţiunii judecătorului între soluţiile prevăzute de legea penală.
În concret, articolul amintit, face referire la reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă în cazul pedepsei închisorii şi reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă în cazul pedepsei amenzii, în caz de pronunţare a unei soluţii de condamnare ori de amânare a aplicării pedepsei. Prin urmare, sintagma folosită de legiuitor – „în caz de” demonstrează preocuparea acestuia în sensul stabilirii exacte prin textul de lege a posibilităţilor instanţei de apreciere de la caz la caz cu privire la soluţiile ce se impun a fi pronunţate, spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968 care, neconform cu dreptul la un proces echitabil, stabilea aparent o obligaţie a instanţei de a pronunţa condamnarea inculpatului în cazul procedurii simplificate.
Această reglementare expresă considerăm că se impunea în mod obligatoriu, raportat la principiile dreptului procesual penal, precum şi la statutul magistratului, judecătorul fiind singurul care, în urma analizei proprio sensibus este în măsură să stabilească în concret dacă se impune sau nu condamnarea unei persoane. În considerarea acestui fapt, un aspect important îl reprezintă chiar raportul dintre puterile statale, în speţă puterea legislativă şi puterea judecătorească, cea din urmă nefiind în niciun fel subordonată celei dintâi menţionate, neputându-se accepta ca printr-o normă penală cuprinsă într-o lege organică, legiuitorul să anticipeze şi să impună cu titlu obligatoriu pronunţarea unei anumite soluţii într-o speţă concretă.
În aceste condiţii, funcţiile judiciare exercitate în cursul unei proceduri de tragere la răspundere penală a celor trimişi în judecată, dobândesc cadrul legal necesar, conform principiilor constituţionale în materie, în vederea soluţionării obiective a cauzelor penale de către judecătorii învestiţi cu acestea, prin pronunţarea unor soluţii în funcţie de speţele concrete, raportat la diferenţele care pot exista în cadrul acestora, atât din punct de vedere faptic, cât şi din punct de vedere subiectiv.
Aşadar, art. 396 alin. (10) NCPP oferă posibilitatea instanţei penale de a pronunţa exact aceleaşi soluţii ca în ipoteza judecăţii pe procedura de drept comun, recunoaşterea învinuirii exercitată ca drept procesual de către inculpat neputând influenţa negativ cursul procedurii judiciare în ceea ce îl priveşte. În acest sens, considerăm că această reglementare este cât se poate de corectă şi echitabilă, inclusiv prin prisma faptului că, în condiţiile Codului de procedură penală din 1968, prin faptul recurgerii la recunoaşterea vinovăţiei (aspect ce conturează în concret o atitudine procesuală de bună-credinţă din partea inculpatului), din punct de vedere al finalităţii procesului penal, inculpatul realiza, în anumite cazuri, o agravare a răspunderii penale, în sensul obligaţiei instituite de lege în sarcina judecătorului de a pronunţa o soluţie de condamnare, chiar dacă într-un cuantum mai redus.
Latura civilă a cauzei
Noile dispoziţii legale, care reglementează regulile de judecată în cazul recurgerii la această procedură, nu mai prevăd posibilitatea instanţei în sensul disjungerii acţiunii civile de acţiunea penală, cum o făcea Codul de procedură penală din 1968. În acest sens, reglementarea anterioară cuprindea un text de lege expres în cuprinsul art. 3201 în care se prevedea faptul că dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia. Raţiunea acestei prevederi deriva tocmai din faptul că în cazul acestei proceduri nu se mai admitea administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere.
Ţinând cont de faptul că, din punct de vedere probator, noile prevederi procedurale oferă posibilitatea instanţei de a administra doar proba cu înscrisuri (de orice fel, nu neapărat în circumstanţiere) în cazul procedurii simplificate, se pune problema a stabili ce se întâmplă în cazul în care pentru dovedirea pretenţiilor civile este necesară administrarea şi a altor probe în afară de înscrisuri. Sub acest aspect, în concret, ar putea exista două soluţii care merită a fi avute în vedere.
În primul caz, interpretarea textelor de lege ar putea fi, în sensul ca în situaţia amintită, instanţa să lase nesoluţionată acţiunea civilă, urmând ca partea civilă să se îndrepte împotriva inculpatului cu o acţiune în pretenţii la instanţa de drept civil, tocmai pe considerentul că aceasta nu mai poate administra alte probe cu excepţia înscrisurilor. Cu toate acestea, dispoziţiile art. 25 alin. (5) NCPP, nu prevăd cazul recunoaşterii învinuirii printre situaţiile în care instanţa ar putea lăsa nesoluţionată acţiunea civilă, dispoziţiile amintite referindu-se doar la art. 486 alin. (2) NCPP cu privire la admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei în cazul în care nu s-a încheiat între părţi o tranzacţie sau un acord de mediere cu privire la acţiunea civilă. Or, această procedură este diferită de cea a recunoaşterii învinuirii, soluţiile în aceste situaţii fiind de strictă interpretare. Prin urmare, considerăm că din economia textelor invocate, nu se poate trage concluzia că instanţa ar putea lăsa nesoluţionată acţiunea civilă.
[8] I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3330/2011, www.scj.ro.[9] În acest sens, Georgina Bodoroncea, în M. Udroiu (coord.) op. cit., p. 982, Mihail Udroiu, op. cit., p. 193.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.