Consideraţii asupra procedurii abreviate în cazul recunoaşterii învinuirii

Abstract

“Considerations regarding the abbreviated procedure in case of the admission of guilt” (Considerații asupra procedurii abreviate în cazul recunoașterii învinuirii”)

Abstract

In this study, the author describes the institution of the admission of guilt as a continuation of the previous regulation set forth by the Old Code of criminal procedure, stemming from the desire of the State to accelerate the time-limits for conducting criminal proceedings, both due to the European rigors in the matter and as a result of the intent to observe the right to a fair trial.

The structure and the body of the study reveal the comments on the regulation of the institution, on the admission of guilt, on the probative mechanism, on the admissibility (the issue of the extension of the admission of guilt), on the solutions of the court (the differences as compared to the previous regulation), on the civil side of the case, and on certain procedural aspects, and for the purpose of the above, it was considered the doctrine developed by certain important names in the matter of law (Gh. Mihai, M.-C. Graur, V. Pașca, G. Bodoroncea, M. Udroiu, C. Bogdan, S.H. Kadish, St.J. Schulfofer, M.G. Paules).

Finally, the author puts forward brief considerations regarding the institution of the admission of guilt as materializing the intent of the State to refer to new techniques of criminal and procedural policy, which provides the principle of celerity with increased importance.

Keywords: admission of guilt; European rigors; fair trail; celerity; techniques of criminal and procedural policy.

Introducere

Evoluția sistemului de represiune în materie penală, dinamizat inclusiv prin apropierea legislației interne de normele dreptului european, a determinat o schimbare în concepția legiuitorului cu privire la mijloacele procesuale reglementate în cuprinsul setului de reguli ce stau la baza procesului penal.

Bineînțeles, declanșarea procesului penal se materializează ca urmare a faptei săvârșite de către cel anchetat penal ulterior, care intră în contradicție cu legea penală. De altfel, nu fapta, pur și simplu, ci fapta ilicită este cauza juridică a constituirii raportului juridic de constrângere, deoarece au fost înfrânte dispozițiile normative penale în vigoare.[1]

Pentru eficientizarea mecanismului de coerciție penală, au fost preluate o serie de instituții și principii procedurale prezente în sisteme de drept din alte state, de natură a moderniza viziunea procesului penal în atingerea eficientă a scopului propus de legiuitor.

Odată cu adoptarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010 și intrată în vigoare la data de 1 februarie 2014, legiuitorul a reglementat în mod expres posibilitatea recunoașterii vinovăției în materie penală, în principal prin recurgerea la două instituții distincte precum: procedura și condițiile formale ce trebuie îndeplinite în fața organelor judiciare și momentul aplicării acesteia.

În concret, Noul Cod de procedură penală reglementează instituția recunoașterii învinuirii ca fiind o continuare a reglementării precedente din cuprinsul Vechiului Cod de procedură penală, care prin Legea nr. 202/2010 introducea un nou articol – 3201 cu privire la posibilitatea recunoașterii și, de asemenea, instituția acordului de recunoaștere a vinovăției, aceasta din urmă fiind o noutate pentru sistemul de drept intern, ambele instituții inspirându-se din sistemul de drept common-law.

O aplicare eficientă a nevoii de accelerare a procedurilor judiciare în materie penală o regăsim în Statele Unite ale Americii, unde, Al Șaselea Amendament din Constituție prevede că în toate procesele penale, acuzatul trebuie să se bucure de dreptul la un proces rapid (așa-numitul speedy trial). În acest sens, Curtea Supremă de Justiție a statuat că acest drept reprezintă un drept fundamental, la fel ca celelalte drepturi stabilite de Al Șaselea Amendament. Astfel, toate statele din SUA au preluat dreptul fundamental amintit, menționându-l, în mod expres, în Constituțiile proprii, constituind o garanție în cadrul unui proces penal în curs.[2]

Dorința statului de a accelera termenele de desfășurare a proceselor penale, atât datorită rigorilor europene în materie, cât și ca urmare a dorinței de respectare a dreptului la un proces echitabil, conturat prin exigențele termenului rezonabil în acord cu art. 6 parag. 1 CEDO, a condus la implementarea unor instituții cu caracter de noutate în legislația noastră internă.[3]

Legiferarea intensă în materie s-a datorat și reacției corpului social împotriva actelor cu caracter infracțional, aceasta fiind o necesitate dictată de dorința salvgardării ordinii sociale, a valorilor juridice proteguite de normele de drept. Lipsa de reacție ar însemna negarea dreptului și disoluția societății în cauză.[4]

Reglementare

În ceea ce privește maniera de reglementare a posibilității recunoașterii învinuirii, legiuitorul intern a renunțat la stabilirea acestei proceduri în cuprinsul unui singur articol, ori în cuprinsul unui capitol special, prevederi referitoare la instituția recunoașterii, regăsindu-se disparat în cuprinsul Noului Cod de procedură penală, textele de lege amintite nefiind întru-totul într-o deplină armonie structurală.

Reglementarea procedurii în mai multe texte, intercalate printre alte dispoziții procesuale, reprezintă opțiunea legiuitorului de a prezenta „în oglindă” desfășurarea celor două proceduri de judecată: cea de drept comun, în care faza cercetării judecătorești se caracterizează, de regulă, prin administrarea de probe și procedura simplificată, în care faza cercetării judecătorești este limitată la proba cu înscrisuri.[5]

Prin urmare, chiar în cuprinsul dispozițiilor art. 108 alin. (4) NCPP, articol destinat procedurii de comunicare a drepturilor și obligațiilor suspectului sau inculpatului, legiuitorul instituie obligația organelor judiciare de a aduce la cunoștința inculpatului, posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției, iar în cursul judecății, posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii învinuirii.

Astfel, în mod corect, în virtutea respectării dreptului la un proces echitabil, se trasează o obligație imperativă în sarcina organelor judiciare (atât cele de anchetă penală, cât și judecătorul fondului) în vederea încunoștințării inculpatului despre posibilitatea recurgerii la aceste proceduri de recunoaștere.

Remarcăm că, deși articolul menționat este cuprins în secțiunea destinată regulilor de audiere a suspectului și a inculpatului, iar în general suspectul are aceleași drepturi precum inculpatul, cu excepția situațiilor prevăzute de lege, conform art. 33 NCPP, încunoștințarea cu privire la posibilitatea recunoașterii se referă doar la inculpat. Acest lucru se datorează condițiilor în care se poate recurge la o astfel de procedură, fiind obligatoriu ca anterior să se fi pus în mișcare acțiunea penală și, deci, suspectul să fi dobândit deja calitatea de inculpat.

Încă din cuprinsul art. 349 NCPP din Titlul III („Judecata”), articol care stabilește rolul instanței de judecată, alin. (2) instituie regula conform căreia instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață.

În primul rând, prin plasarea acestei prevederi chiar în cuprinsul dispozițiilor generale referitoare la judecată, în stabilirea rolului instanței de judecată, remarcăm că legiuitorul concretizează preocuparea sa în vederea instituirii de proceduri moderne, cum este cea a recunoașterii învinuirii, în vederea soluționării cu celeritate a dosarelor penale deduse judecății.

Astfel, chiar de la începutul analizării setului de reguli în materie procesuală în faza de judecată, se trasează o posibilitate a instanței de soluționare a cauzei prin recurgerea de către inculpat la procedura simplificată referitoare la recunoașterea învinuirii, în acord cu dreptul acestuia de a beneficia sau nu de această procedură. După cum vom vedea, doar în condițiile în care inculpatul declară în mod expres faptul că înțelege să se prevaleze de o astfel de procedură se poate recurge la judecata simplificată, în condițiile în care și instanța, ulterior declarației inculpatului, consideră că sunt îndeplinite condițiile legale.

Art. 349 alin. (2) NCPP prevede și o excepție de la regula posibilității judecății pe baza recunoașterii învinuirii, anume în cazul infracțiunilor pedepsite cu detențiunea pe viață. Ținând cont de pericolul extrem al săvârșirii unor astfel de infracțiuni, legiuitorul a considerat că nu se impune instituirea unor beneficii, din punct de vedere sancționator, cu privire la cei care recunosc săvârșirea unor astfel de fapte și, de asemenea, a considerat că periculozitatea și importanța majoră, impactul social creat prin aceste fapte penale, nu poate determina organele judiciare decât la urmarea unei proceduri de drept comun, fără simplificarea modalității de administrare a probelor în astfel de situații.

Aceeași condiție era prevăzută și de dispozițiile art. 3201 Codul de procedură penală din 1968, iar jurisprudența a fost majoritară în sensul că procedura simplificată nu se aplică inculpatului care a comis o infracțiune pedepsită cu detențiunea pe viață, chiar dacă infracțiunea a rămas în faza tentativei (I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 250 din 27 ianuarie 2012, www.scj.ro).[6]

Recunoașterea învinuirii

Un aspect esențial în demersul analizării instituției recunoașterii învinuirii se referă la însăși denumirea acesteia. Astfel, cu toate că legiuitorul a renunțat în reglementarea actuală la noțiunea de învinuit, preferând-o pe cea de suspect, în mod nefericit din punctul nostru de vedere, legea face referire la recunoașterea învinuirii.

Prin urmare, nu numai că denumirea de învinuire nu mai are rezonanță în coroborarea sistematică a celorlalte instituții procesuale penale, dar momentul la care legiuitorul face referire în vederea posibilității recunoașterii învinuirii nu are nicio legătură cu noțiunea de învinuit prevăzută chiar și de Codul de procedură penală din 1968, momentul procesual fixat în vederea invocării recunoașterii învinuirii fiind unul în care cel trimis în judecată are deja calitatea de inculpat.

În concret, art. 374 NCPP se referă la aducerea la cunoștință a învinuirii, precum și la alte lămuriri și cereri. Astfel, la primul termen de judecată la care procedura de citare este legal îndeplinită și cauza se află în stare de judecată, președintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecății sau să facă o prezentare succintă a acestuia.

Președintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaților, persoanei vătămate, celorlalte părți, martorilor, experților și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar.

Tot în cuprinsul aceluiași articol, se prevede faptul că în cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10) NCPP.

Nu putem să nu remarcăm incoerența în reglementare sub aspect terminologic cu privire la noțiunea de învinuit, precum și cea de învinuire. Menționăm că abordarea problematicii acestor denumiri nu constă doar în simpla raportare la argumente de ordin lingvistic, ci și la utilizarea noțiunilor amintite prezintă inclusiv consecințe de ordin procesual vizavi de drepturile părților implicate în judecata penală.

Mai precis, considerăm că nu se poate vorbi despre prezentarea învinuirii de către judecătorul de fond, în condițiile în care cel trimis în judecată are calitatea de inculpat, în mod obligatoriu, anterior fiind pusă în mișcare acțiunea penală față de acesta. Prin procedura de punere în mișcare a acțiunii penale, în cuprinsul ordonanței procurorului, noua legislație nemaipermițând punerea în mișcare a acțiunii penale prin rechizitoriu, statul prezintă practic o acuzație oficială față de cel trimis ulterior în judecată în ceea ce privește fapta penală ce i se impută.

Noțiunea de învinuire folosită în cuprinsul textelor de lege amintite mai sus, nu face altceva decât să „știrbească” din coerența acuzației penale formulate, a învinui o persoană de săvârșirea unei fapte de natură penală nefiind evident același lucru cu trimiterea în judecată ulterior punerii în mișcare a acțiunii penale.

În opinia noastră, a pune una lângă cealaltă, noțiunea de inculpat și cea de recunoaștere a învinuirii, este o interpretare greșită a momentelor procesuale în care fiecare denumire are rolul ei în determinarea exactă a drepturilor procesuale a părții vizate de ancheta penală.

Mecanismul probator

Art. 375 NCPP, prevede faptul că, dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4) NCPP, instanța procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului și ale celorlalte părți, se pronunță asupra cererii. În cazul în care admite cererea formulată, instanța întreabă părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.

În această situație, remarcăm că legiuitorul nu a mai făcut referire doar la posibilitatea administrării de probe cu înscrisuri în circumstanțiere, putându-se administra în acest moment orice fel de înscrisuri în legătură cu cauza dedusă judecății, în măsura în care sunt utile soluționării acesteia și sunt încuviințate de către instanța de judecată. Prin această prevedere, se mărește sfera admisibilității probatoriului în cadrul procedurii simplificate, art. 377 alin. (2) NCPP prevăzând inclusiv posibilitatea acordării unui singur termen de judecată în vederea prezentării înscrisurilor încuviințate, în cazul în care acestea nu pot fi prezentate chiar la primul termen de judecată.

În ipoteza în care instanța apreciază că este necesară administrarea de probe în condițiile de oralitate, publicitate și contradictorialitate pentru stabilirea adevărului judiciar va respinge cererea de judecată în cazul recunoașterii învinuirii.[7]

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] În acest sens, Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului, Teoria răspunderii juridice, vol. 5, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 173.

[2] Matei-Ciprian Graur, Principiul oportunității – renunțarea la urmărirea penală – modalitate de accelerare a procedurilor judiciare penale, Conferința internațională francofonă a doctoranzilor în drept penal cu tema „Protecția penală a drepturilor și libertăților fundamentale”, Iași, 5-8 noiembrie 2015.

[3] Ibidem.

[4] Viorel Pașca, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 9.

[5] Georgina Bodoroncea, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 977, par. 1.

[6] Idem, p. 978, par. 4.

[7] Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 197.

Considerații asupra procedurii abreviate în cazul recunoașterii învinuirii was last modified: iulie 6th, 2016 by Matei-Ciprian Graur

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii