Confiscarea extinsă – măsură de siguranță, sancțiune sui generis sau veritabilă pedeapsă?

Curtea de la Strasbourg, în ceea ce poate fi numit un dictum reluat ulterior, în favoarea conformității procedurii cu drepturile garantate de Convenție, a observat că se poate spune că „există standarde europene comune și chiar universale, care încurajează confiscarea proprietății aflate în legătură cu infracțiuni grave, cum ar fi corupția, spălarea banilor, infracțiuni legate de droguri etc. fără existența prealabilă a unei condamnări penale. În al doilea rând, obligația de a dovedi originea legală a bunurilor presupuse că au fost dobândite ilegal poate fi transferată în mod legitim asupra respondenților în astfel de proceduri non-penale de confiscare, inclusiv proceduri civile in rem. În al treilea rând, mai notează Curtea, măsurile de confiscare se pot aplica nu numai veniturilor directe ale infracțiunii, ci și proprietății, inclusiv veniturilor și altor avantaje indirecte, obținute prin transformarea sau transformarea veniturilor directe ale infracțiunii sau prin amestecul lor cu alte active, eventual legale. În cele din urmă, măsurile de confiscare pot fi aplicate nu numai persoanelor suspectate de infracțiuni, dar și oricărei terțe părți care dețin drepturile de proprietate fără a fi necesar bunul gust, în vederea ascunderii rolului lor ilicit de acumulare a averii în cauză”[53].

7. Propunerea de modificare a Codului penal în privința confiscării extinse

Potrivit expunerii de motive a Legii trimise în septembrie 2018 spre promulgare[54], față de care însă, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018[55], Curtea Constituțională a admis o serie de critici, principalul obiectiv al modificărilor ce se refereau la măsura de siguranță analizată (de altfel de o anumită consistență) se dorea a fi punerea în acord a legislației cu Directiva 2014/42/UE privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană. Din motivarea Curții se pare însă că legiuitorul doar în mod formal a afirmat acest obiectiv, unele dispoziții modificatoare fiind vădit contrare normei europene.

Din câte observăm, pe de o parte s-a dorit renunțarea la enumerarea actuală a unor infracțiuni cu privire la care se dispune condamnarea, fapte care, per se, au un pericol social ridicat și ar presupune existența unui patrimoniu ilicit conex, iar pe de altă partea se modifică standardul probator necesar dispunerii măsurii.

Astfel, proiectul prevedea că:

La art. 112¹ alin. (1) și (2) se modifică și vor avea următorul cuprins:

„(1) Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112, când față de o persoană se dispune condamnarea pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material și pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, iar instanța își formează convingerea, în baza circumstanțelor cauzei inclusiv a elementelor de fapt și a probelor administrate, că bunurile respective provin din activități infracționale. Convingerea instanței se poate baza inclusiv pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei.

(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; b) din probele administrate rezultă că bunurile provin din activități infracționale de natura celor prevăzute la alin. (1)”.

La art. 112¹, după alin. (2) se introduce un nou alineat, alin. (2¹), cu următorul cuprins: „(2¹) Decizia instanței trebuie să se bazeze pe probe certe, dincolo de orice îndoială, din care să rezulte implicarea persoanei condamnate în activitățile infracționale producătoare de bunuri și bani”.

La art. 112¹ alin. (3) se modifică și va avea următorul cuprins: „(3) Pentru aplicarea dispozițiilor alin. (2) se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terț unui membru al familiei, dacă acesta a cunoscut că scopul transferului este evitarea confiscării sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul. Confiscarea se va dispune în limita bunurilor transferate, în momentul în care transferul ilicit poate fi dovedit prin probe certe dincolo de orice îndoială”.

La art. 112¹, după alin. (8) se introduc două noi alineate, alin. (9) și (10), cu următorul cuprins: „(9) Sunt supuse confiscării în condițiile prezentului articol și: a) bunurile transferate de către persoana condamnată unui membru de familie, dacă acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască că scopul transferului este evitarea confiscării sau dacă transmisiunea s-a realizat cu titlu gratuit; b) bunurile transferate de către persoana condamnată unei persoane juridice asupra căreia deține controlul; c) bunurile transferate de persoana condamnată către un terț dacă din împrejurări concrete rezultă că acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască că scopul transferului este evitarea confiscării. (10) Confiscarea dispusă potrivit prezentului articol nu poate aduce atingere drepturilor terților dobânditori cu titlu oneros de bună-credință”.

Prin decizia mai sus referită, Curtea a declarat neconstituțională sintagma „din probele administrate”, sintagma „probe certe, dincolo de orice îndoială”, sintagma „dacă acesta a cunoscut că scopul (…)”.

Curtea a observat în mod corect că proiectul legislativ, în privința confiscării extinse, conține o serie de confuzii și inadvertențe, care dacă ar fi adoptate ar deturna scopul măsurii de la rațiunea de a exista. Curtea constată astfel că „legiuitorul a operat cu noțiunea de probă pentru ca instanța să își întemeieze hotărârea prin care aplică măsura de siguranță a confiscării extinse pe «probe certe, dincolo de orice îndoială». Rezultă că instanța trebuie să administreze probe distincte pentru a putea dispune această măsură; or, administrând astfel de probe, se ajunge la probarea actului infracțional în sine, ipoteză în care ar urma să se aplice confiscarea specială, și nu cea extinsă. Astfel, folosirea sintagmei «dincolo de orice îndoială» în cuprinsul art. 1121 alin. (21) și (3) C. pen. face inutilă reglementarea instituției confiscării extinse, întrucât instituie un standard de probă ce presupune soluționarea în întregime a raportului juridic penal de conflict, cu consecința aplicabilității instituției confiscării speciale, dar și a instituirii unei condiții mai severe decât cele prevăzute în Directiva 2014/42/UE în privința regimului probator”. Astfel, legiuitorul nu a înțeles întru totul raportul dintre conceptul de probă și cel de element de fapt, acesta din urmă fiind suficient, potrivit standardelor europene, pentru constatarea provenienței ilicite a bunurilor supuse confiscării extinse.

Proiectul pare că a dorit să opereze cu un dublu standard probator, din moment ce pentru început admitea suficiența existenței și a unor elemente de fapt la formarea convingerii judecătorului (și probele sunt, în sens larg, elemente faptice, însă aici noțiunile au înțelesuri diferite), dar mai apoi vorbește doar de probe în dovedirea sursei bunurilor supuse măsurii. De asemenea, ni se pare inutilă sintagma „probe certe”, care are rolul de a ridica standardul probator, în condițiile însă în care în sens procedural, antinomia probe certe/probe incerte nu există, deși este uneori utilizată în jurisprudență. Probele există sau nu, sunt legale sau obținute în mod nelegal, dar numai convingerea instanței poate fi certă sau mai puțin certă. Rolul reglementării pare a fi de a evita confiscări abuzive, însă introduce concepte străine sistemului probator român, hibride.

Sistemul propus de legiuitor și declarat neconsttuțional în parte a dorit să realizeze un compromis între standardul convingerii judecătorului (și aici vorbim de certitudine) și cel de tip common-law, prezent și în sistemul nostru procesual penal de după 1 februarie 2014. Intima convingere, standard prezent și tradițional în sistemele continentale, se spune, nu semnifică arbitrariul, ci se formează raportat la probele dezbătute și administrate în condiții de contradictorialitate, fiind de asemenea necesară prezentarea motivelor care au dus la evaluarea acestora într-un anumit fel ori la înlăturarea lor. S-a arătat în legătură cu noțiunea că termenul intim indică ceva personal sau individual, iar convingere, o opinie fermă, certă, care se impune în mod evident[56].

Textul face referire însă și la noțiunea de „dincolo de orice îndoială”, ceea ce pare, în parte, că ne trimite la standardul „beyond any reasonable doubt”. Referirea însă la dubiu este eliminată, din motive ce au avut intenția, se pare, să elimine orice urmă de îndoială. Din moment ce standardul clasic de acest fel admite existența unei îndoieli în stabilirea vinovăției, dar aceasta trebuie să se situeze în limite rezonabile, standardul noii dispoziții, devreme ce exclude caracterul rezonabil al unei îndoieli, este similar cu acela al certitudinii[57]. S-ar impune așadar, în materie de confiscare specială, un standard de probă mai ridicat chiar decât cel necesar pentru o condamnare, ceea ce este oarecum atipic. Standardul nu este prezent referitor la alte măsuri de siguranță, iar acesta este un alt argument în favoarea concluziei că ne aflăm în prezența unei măsuri distincte, mult mai apropiată de pedepse. Pe bună dreptate această atitudine a legiuitorului a fost cenzurată de instanța de control.

8. Concluzii

Compromisul pe care îl reprezintă confiscarea extinsă este, mutatis mutandis, întărit de afirmația lui Thomas Hobbes[58]: „Nu înțeleg cum se poate vorbi despre crimă, fără ca pentru aceasta o sentință să fi fost pronunțată, nici cum este posibil, fără o hotărâre anterioară, de a se aplica o pedeapsă”. Fie că o percepem ca o varietate a confiscării speciale, ca o pedeapsă „rătăcită” printre măsurile cu caracter esențialmente preventiv ori ca o sancțiune nouă, europeană, confiscarea extinsă este o instituție care se dezvoltă sub ochii noștri. Rareori o instituție de drept penal a avut un statut atât de controversat, iar dacă avem în vedere noutatea măsurii, cu certitudine că specialiștii nu și-au spus ultimul cuvând referitor la locul său în sistemul represiunii penale.

Legătura cu trecutul, cu pedeapsa „confiscării averii” o va urmări multă vreme, de aici pornind o serie de asemănări cu specificul pedepselor, iar contextul luptei împotriva criminalității aducătoare de averi ilicite încearcă să contrabalanseze această tendință. Felul în care sistemul de drept penal român o va recepta depinde de specificul dreptului penal intern, pentru că, acceptând imperativele integrării comunitare, credem că adevărata provocare a specialiștilor este răspunsul la întrebarea ce dă titlul analizei: măsură de siguranță, pedeapsă sau altceva?

Studiului nostru i s-ar putea reproșa că rămâne cantonat în analize istorice și teoretice oferind prea puține soluții și ridicând mai multe întrebări. Credem însă că, fără o înțelegere serioasă a conceptului de confiscare nu vom reuși să găsim locul firesc al noii instituții de drept penal, atât de criticată dar deopotrivă atât de necesară.


[53] Hotărârea din 12 mai 2015, cauza Gogitidze și alții c. Georgiei, par. 105.

[54] Proiect de lege accesat la: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=17241.

[55] Publicată în M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019.

[56] Gh. Mateuț, Libertatea aprecierii probelor, în RRDP nr. 3/2004, p. 44.

[57] A se vedea și M.A. Hotca, Neconstitutionalitatea si inutilitatea dispozitiilor care reglementează confiscarea extinsă, accesat la: https://www.juridice.ro/199507/neconstitutionalitatea-si-inutilitatea-dispozitiilor-care-reglementeaza-confiscarea-extinsa.html.

[58] T. Hobbes, A Dialogue between a philosopher and a student of the Common Laws of England (1681), apud V. Mannes, loc. cit.

Confiscarea extinsă – măsură de siguranță, sancțiune sui generis sau veritabilă pedeapsă? was last modified: aprilie 2nd, 2019 by Adrian Stan

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii