Confiscarea extinsă – măsură de siguranță, sancțiune sui generis sau veritabilă pedeapsă?
Adrian Stan - februarie 1, 2019În ceea ce privește dreptul penal român, cu privire la natura juridică a măsurilor de siguranță în ansamblu, profesorul Dongoroz a arătat în comentariul său la Codul din 1936[14] că acestea, ca și pedepsele, „intervin în contra unui infractor, fiind deci provocate de săvârșirea unei infracțiuni[15], dar pe când pedepsele își găsesc justificarea și dozarea în gravitatea infracțiunii și în gradul de vinovăție al infractorului, măsurile de siguranță sunt justificate și dozate de existența și persistența unui pericol de retransgresare a legii penale, pericol izvorât din starea infractorului care indică o reală înclinare către crimă sau o deosebită receptivitate la acțiunea factorilor criminogeni”. Pentru aceasta, se mai afirmă, „măsurile de siguranță, sub raportul naturii lor, se aplică luându-se ca element de adaptare natura stării simptomatice din care decurge pericolul, iar sub raportul duratei lor dăinuiesc cât dăinuiește și pericolul care le-a impus”.
În remarcabila sa lucrare din anul 1938[16], avocatul Mircea Georgescu face o amplă analiză a naturii juridice a măsurilor de siguranță, instituții nou introduse în Codul penal Carol al II-lea, delimitându-le de pedepse. Se spune că pedeapsa este o suferință impusă unui infractor în urma unei căndamnări judecătorești, ea este menită să constituie fie o expiere a faptei comise (în lumina școlii clasice) fie un mijloc de apărare socială destinat să ferească societatea de greșeli similare din partea infractorului (în considerarea școlii pozitiviste). Măsura de siguranță, se mai afirmă, „nu este o pedeapsă, ea nu urmărește sancționarea unei infracțiuni, ea nu vizează răsbunarea societății care a văzut înfrânte regulele ei de către un delinquent”. Măsura de siguranță „nu este nici o consecință indispensabilă a unei pedepse căci, de regulă, deși succede unei pedepse penale, sunt cazuri în care ea se aplică în afară de vreo condamnațiune penală și chiar, uneori, înainte de săvârșirea unei infracțiuni”.
Autorul mai arată că „pedeapsa va rămâne destinată infractorilor obișnuiți, a căror responsabilitate morală nu este dubioasă și asupra cărora aplicațiunea pedepsei, cu funcțiunea ei represivă, expiatoare și intimidantă, va avea efectul urmărit”.
Redactorii Codului penal din 1936 au arătat că „din cauza imperfecțiunilor de care a dat dovadă pedeapsa, proiecul întrebuințează și organizează măsurile de siguranță ca sancțiuni de natură să asigure prevențiunea individuală, prevențiune având ca principal scop protecțiunea societății în contra stării periculoase a infractorului”[17]. Alăturarea măsurilor de siguranță sancțiunilor penale este însă contestată de Mircea Georgescu, acesta apreciind că „o sancțiune, ca noțiune juridică, înseamnă pedeapsă, adică represiune, pe câtă vreme măsura de siguranță constituie un mijloc de luptă extra penal, care aparține justiției penale numai ca adiacent al represiunii”[18].
Emanuele Carnevale[19] definea măsura de siguranță ca fiind „un mijloc de apărare, nu penal, în urma unui delict comis sau numai a unui fapt care are caracterele exterioare ale delictului și pentru care se ține seama de o subiectivitate și de un caracter periculos, caracteristice agentului, datorită cărora pedeapsa nu poate fi aplicată sau este neîndestulătoare”.
5. Înlăturarea stării de pericol sau pedepsirea proprietarului? Conceptul de periculozitate a lucrurilor
Confiscarea extinsă, privită uneori ca o măsură distinctă iar alteori ca o specie a confiscării speciale, obiect central al scurtei noastre analize, prezintă o serie de elemente specifice, care pe de o parte o asimilează măsurilor de siguranță ce le putem numi clasice, dar pe de altă parte, o îndepărtează considerabil de acestea, apropiind-o de pedepse.
În primul rând, observăm că s-a afirmat[20] că măsura confiscării extinse a fost calificată în mod greșit ca o măsură de siguranță distinctă, în realitate ea fiind o modalitate, o variațiune a confiscării speciale. Această interpretare rezultă – se mai afirmă, și din prevederile Legii nr. 63/2012 potrivit căreia ori de câte ori se face trimitere la confiscare ca măsură de siguranță, trimiterea se va considera făcută și la confiscarea extinsă. Dacă se considera că cea din urmă este doar o specie a celei dintâi, această precizare a legii nu ar mai fi fost necesară.
Față de dificultatea reală a identificării locului măsurii între sancțiunile de drept penal, doctrina italiană[21] observă că includerea între măsurile de siguranță este contestată de unii autori, considerând-o mai degrabă o sancțiune sui generis, iar ca argument principal în acest sens apare conceptul de periculozitate a unor lucruri. Este vorba de un concept care nu trebuie înțeles ca atitudine a persoanei de a produce un rău, ci ca o aptitudine a unui bun, dacă ar fi lăsat în sfera de putere a unei persoane, de a constitui prin el însuși un element de incitare, de provocare pentru a comite în viitor acțiuni ilicite în măsura în care persoana ar avea certitudinea că produsul infracțiunii nu ar fi confiscat[22]. De fapt, bunurile nu sunt primejduitoare, ci persoana ce le deține, dacă nu este sancționată cu lipsirea de proprietate a acestora, va fi încurajată de a mai comite acte ilicite. Așadar, nu s-ar putea afirma că mai degrabă este pedepsită persoana, sub afirmația că se preîntâmpină o stare de pericol abstract?
Având în vedere că se aplică altor bunuri decât celor supuse confiscării de drept comun (numită, credem impropriu, specială[23]), confiscarea extinsă se referă într-un mod mai abstract la pericolul intrinsec al lucrurilor. Aceasta deoarece, pe când unele bunuri sunt supuse confiscării prin prisma pericolului ce îl denotă prin ele însele, cum este cazul drogurilor, a armelor, a monedei false ori a substanțelor explozibile, confiscarea extinsă se referă la alte bunuri. Din această perspectivă, această măsură privește mai mult persoana decât bunurile sale, iar de aceea credem că esența sa de pedeapsă este mai accentuată, iar includerea confiscării extinse între măsurile de siguranță este doar o amăgire pur formalistă.
Este „starea de pericol” despre care face vorbire norma cu caracter general de la art. 107 alin. (2) C. pen. o stare a unui bun ori o periculozitate a persoanei? Răspunsul este dificil chiar și în acest moment și, în funcție de argumentele ce înclină spre o soluție sau alta, va avea loc și plasarea confiscării speciale în general și a celei extinse în special mai aproape de pedepse ori de măsurile de siguranță.
Opțiunea politicii penale interbelice, care a concentrat și sistematizat măsurile de siguranță este tributară dreptului penal italian al vremii, mai ales Codului penal Rocco din 1930. Noțiunea de „periculozitate” s-a profilat treptat ca un nou domeniu de intervenție al dreptului penal[24], iar sub umbrela acesteia vor fi asociați o serie de noi termeni, precum „delincvent periculos”, „pericol moral”, „apărare socială”, „măsuri de siguranță”, „temebilitate”. S-a amintit chiar de o „cultură a pericolului”[25], prin transgresarea personalității delincventului în centrul procesului penal și al științei penitenciare, coborând delictul în plan secund. Acțiunea penală nu ar mai fi așadar una strict determinată de încadrarea legală a faptei sau antecedența infractorului, ci de o serie de concepte „extrapenale”, ce contribuie la conturarea unei personalități a acestuia, ca element de căpătâi al procesului penal. Periculozitatea este deci, concluzionează Filippo Gramatica[26], „o stare de spirit a infractorului caracterizată prin tendința mai mult sau mai puțin probabilă de a comite infracțiuni”.
În primul proiect de Cod penal român interbelic[27], Petre Ionescu-Muscel afirma că „spre deosebire de pedepse, măsurile de siguranță nu se bazează pe ideea de responsabilitate, ci pe temerea unei noi vătămări sociale, derivând din starea de periculozitate pe care o prezintă anumiți infractori, unii anormali, alții incorigibili. Față de asemenea infractori, pedepsele, oricât de severe ar fi ele, atât în durată cât și în regim, nu pot să garanteze deajuns ordinea socială și că sunt necesare și alte instituțiuni, cu un caracter și mai pronunțat defensiv în contra pericolului care ei îl prezintă”.
În prezent, conceptul de „periculozitate” pare desuet, iar ideea de „stare de pericol” ne trimite cu gândul pe de o parte la „pericolul social al faptei” ca instituție de drept penal substanțial, dar și la „starea de pericol pentru ordinea publică”, la care face referire art. 223 alin. (2) teza finală C. pr. pen., atunci când se referă la condițiile luării măsurii arestării preventive.
După cum este cunoscut, pericolul social nu mai este prevăzut după 1 februarie 2014 printre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, așa cum prevedea vechiul art. 17 C. pen. din 1968 (infracțiunea era definită ca fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală)[28]. Pericolul social al faptei fusese definit în doctrina elaborată sub vechiul Cod ca însușirea pe care o are o faptă de a fi periculoasă pentru societate[29].
Din punct de vedere al noțiunii de „stare de pericol pentru ordinea publică”, argument principal, de eo quod plerumque fit, pentru luarea sau pepetuarea măsurilor preventive privative de libertate, gradul de abstractizare este chiar și mai ridicat. Despre pericolul pentru ordinea publică se poate spune că ar reprezenta rezonanța faptei în rândul colectivității, care naște o temere a publicului și necesitatea ca organele statului să intervină prompt, pentru stoparea pericolului[30]. S-a spus că „tulburarea aptă să ducă la o privare de libertate ține, într-o anumită măsură și de domeniul lucrurilor resimțite de opinia publică, judecătorul netrebuind să fie insensibil la opinia publică, însă cu condiția să asigure un echilibru între interesul libertății individuale și cel al protejării ordinii de drept”[31].
Practica judiciară a statuat constant, cu privire la starea de pericol, de această dată a unei persoane față de care se impune privarea de libertate că „existența pericolului poate rezulta, printre altele, și din însuși pericolul social al infracțiunilor imputate inculpaților, din reacția publică la comiterea unor infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor fapte asemănătoare de alte persoane, în lipsa unei reacții corespunzătoare”[32].
Așadar, dacă pe de o parte vorbim de un pericol social al infracțiunilor, există anumite stări de pericol care privesc persoana infractorului, încadrându-se în ceea ce se numește „periculozitate subiectivă”, dar și altele se referă la bunuri în legătură cu fapta comisă de acesta (periculozitate obiectivă)[33]. Faptul că o măsură de siguranță cu caracter medical (e.g., internarea medicală) are menirea de a înlătura starea de pericol pentru societate ce o reprezintă cel alienat nu lasă nicio urmă de îndoială. Argumentele că ar putea fi vorba și de o pedepsire a acestuia sunt întru totul lipsite de suport, chiar dacă spitalele pentru măsuri de siguranță sunt uneori asimilate cu locurile de detenție, elementul curativ este unul decisiv.
Răspunderea juridică ce antrenează aplicarea măsurilor de siguranţă în general nu poate fi, în opinia profesorului Viorel Pașca decât o răspundere obiectivă, care, spre deosebire de răspunderea penală subiectivă, cu caracter preponderent retributiv, are un caracter eminamente preventiv[34]. Măsurile de siguranţă cu caracter medical sunt în mod cert sancţiuni penale, pentru că ele reprezintă consecinţa încălcării preceptului normei penale, sunt măsuri de constrângere, întrucât antrenează evident o restrângere şi chiar o privare a libertăţii persoanei şi sunt aplicate de organele judiciare. Chiar dacă am accepta prin absurd opinia contrară privind măsurile de siguranţă cu caracter medical, tot nu poate fi explicat în alt mod mecanismul de angajare a răspunderii penale în cazul celorlalte categorii de măsuri de siguranţă, răspunderea penală fiind fără echivoc, una obiectivă[35].
[14] V. Dongoroz, în G.C. Rătescu, H. Asnavorian, T. Pop, op. cit., p. 170.
[15] În prezent această afirmație nu se mai susține normativ, deoarece măsurile de siguranță, potrivit art. 107 alin. (2) C. pen. se pot lua și față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.
[16] M. Georgescu, Măsurile de siguranță pentru apărarea socială și ocrotirea individuală, Imprimeria Fondul cărților funduare, Cluj, 1938, p. 34 și urm.
[17] V. Antonescu, Expunerea de motive a Codului penal regele Carol II, apud M. Georgescu, op. cit., p. 44.
[18] M. Georgescu, op. cit., p. 44, nota de subsol.
[19] E. Carnevale, Rapport présenté au Congres penal et péniténciaire international de Berlin, 1935, în Revista penală, an III, nr. 3, Craiova, 1936, apud. M. Georgescu, op. cit., p. 40.
[20] V. Pașca, Drept penal. Partea Generală, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 535.
[21] G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, Settima edizione ristampa, Ed. Zanichelli, Bologna, 2018, p. 890.
[22] M. Massa, Confisca, Enc. Diritto, VIII, Milano, 1961, p. 983, apud G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 890.
[23] Pentru critici ale folosirii denominațiunii de „confiscare specială”, a se vedea și M. Georgescu, op. cit., p. 192. Autorul arată că măsura numită „generală” atribuia statului sau suveranului toate bunurile ce aparțineau condamnatului, în cazul săvârșirii unor fapte grave, sancționate cu pedepse capitale, săvârșite împotriva suveranului sau statului.
[24] C. Doboș, Între a preveni şi a pedepsi: un nou tip de acţiune penală în România interbelică, în Studia Politica: Romanian Political Science Review, 13(3), 477-497, accesat la: http://nbn-resolving.de/urn:nbn:de:0168-ssoar-447444.
[25] Michel Foucault afirma că „deviza liberalismului este de a trăi periculos (…), în sensul că indivizii sunt puși neîncetat în stări de pericol sau, de fapt, sunt condiționați să-și perceapă situația, viața, prezentul și viitorul ca fiind generatoare de pericol” (M. Foucault, Nașterea biopoliticii, Cursuri ținute la College de France, Ed. Ideea Design & Print, Cluj, 2007, pp. 69 și 70, apud C. Doboș, op. cit., p. 478).
[26] F. Gramatica, Principii de drept penal subiectiv (tradus de J. Moruzzi), Ed. Universul, București, 1934, p. 161.
[27] Expunerea de motive la Codul penal din 1928 a Consiliului legislativ, în Proiectul Codului Penal, Imprimeriile Statului, 1928, apud C. Doboș, op. cit, pp. 483 și 484.
[28] L.M. Stănilă, Definiția infracțiunii în noul Cod penal și implicațiile sale, în Analele Universității de Vest Timișoara, Seria Drept, nr. 1/2012, p. 40, accesat la: https://drept.uvt.ro/administrare/files/1481044773-laura-sta–nila–.pdf.
[29] V. Dongoroz, în Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I, Ed. Academiei RSR, București, 1969, p. 107.
[30] D. Atasiei, în N. Volonciu (coord. șt.), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, pp. 508 și 509.
[31] M. Udroiu, Drept procesual penal. Partea Generală, Ed. Universul Juridic, București, 2017, pp. 519-521.
[32] Trib. București, s. I pen., înch. din 5 februarie 2015, nepublicată, în M. Udroiu, op. cit., p. 520.
[33] C. Niculeanu, Regimul juridic al confiscării speciale în lumina noului Cod penal, în revista Dreptul nr. 6/2013, p. 146.
[34] V. Paşca, Măsurile de siguranţă – sancţiuni penale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 23.
[35] L.M. Stănilă, Răspunderea penală obiectivă şi formele sale în dreptul penal român, în Analele Universității de Vest Timișoara, Seria Drept, nr. 2/2011, p. 94, accesat la: https://drept.uvt.ro/administrare/files/1481042436-laura-maria-stanila–.pdf.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.