Confiscarea extinsă – măsură de siguranță, sancțiune sui generis sau veritabilă pedeapsă?

1. Observații preliminare

Instituție relativ nouă în dreptul penal român, adoptată doar ca urmare a imperativului transpunerii numeroaselor instrumente juridice de drept internațional și comunitar din ultimele decenii, instituția confiscării extinse sau cea a „confiscării fără condamnareˮ și-a găsit cu greu locul în sistemul nostru de drept, putând afirma că aceasta vine în conflict cu unele principii constituționale de tradiție, de la care cu dificultate este posibil a se deroga. Așadar, statul român este nevoit pe de o parte a-și respecta angajamentele internaționale, iar pe de altă parte de a nu înfrânge unele drepturi cu greu câștigate de tânărul nostru constituționalism democratic.

De aceea, confiscarea extinsă, acest „rău necesarˮ al dreptului penal modern, a născut și va genera în continuare o serie de discuții și controverse de ordin teoretic, lovindu-se însă și de o anumită reticiență a practicii, specifică tuturor instituțiilor inovatoare și, pentru aceasta, poate într-un fel de înțeles. Vom încerca, desigur, în limitele unui studiu de întindere medie spre redusă, în condițiile în care tema este una deosebit de generoasă, să punctăm câteva aspecte ale chestiunii poziționării confiscării extinse la limita dintre cele două sancțiuni de drept penal, pedepsele și măsurile de siguranță. Vom începe prin a situa în context internațional și european lupta pentru combaterea infracționalității generatoare de profit, apoi vom realiza o privire asupra discuțiilor din anii treizeci ai secolului trecut cu privire la natura juridică a confiscării, urmând apoi a identifica elemente care apropie confiscarea extinsă de specificul pedepselor. În final am realizat o scurtă critică asupra propunerilor de modificare a Codului penal în materia măsurii analizate.

2. Contextul internațional

Confiscarea patrimoniului infractorilor a devenit o necesitate în lupta împotriva criminalității organizate la finele anilor optzeci ai secolului XX, în contextul unei veritabile explozii a infracționalității cu scop patrimonial. Se poate cu certitudine afirma că, în ultimele decenii, infracțiunile de crimă organizată și nu numai au dobândit o orientare evidentă spre profit, în detrimentul unei direcții clasice, bazată pe violență[1]. De altfel, din ce în ce mai puține infracțiuni pot fi calificate ca unele de violență pură, chiar și acțiuni ce au ca punct de pornire vătămări aduse libertății sau integrității fizice având ca scop final obținerea de beneficii financiare.

Așadar, amploarea infracționalității numită și de tip antreprenorial a făcut ca interesul pentru urmărirea și recuperarea averilor dobândite ilicit să devină unul dintre principalele obiective ale politicii penale globale. Produsul infracțiunii a devenit pe de o parte o constantă a scopului activității infracționale iar pe de altă parte un obiectiv central al autorităților. Dreptul internațional ca sistem a conștientizat pericolul și a început să reacționeze.

Primele semne că statele membre ale organizațiilor internaționale intenționează să lupte pentru privarea infractorilor de profitul obținut ca urmare a activităților ilicite au fost totuși, mai vechi, existând discuții și în anii dintre cele două războaie mondiale. În acest sens[2] sunt de amintit lucrările Congresului Internațional de la Bruxelles din 1926, ale Conferinței internaționale pentru unificarea dreptului penal de la Roma, din 1928, ale Congresului Comisiunii Internaționale penale și penitenciare de la Praga (1930). Discuțiile au fost unele la nivel de principiu și, chiar dacă s-au desfășurat sub cupola Societății Națiunilor, o organizație ce s-a dovedit lipsită de efectivitate în contextul securității colective fragile[3], au avut totuși rolul de a inspira codurile penale pe care multe state europene le-au adoptat în anii treizeci ai secolului trecut.

Autorii de drept comparat[4] se referă la forme tradiționale de confiscare și la forme moderne ale instituției. Printre formele de tradiție se regăsesc confiscarea generală (corespondentă pedepsei complementare a confiscării averii din vechiul sistem român de drept, abandonată aproape total de legislațiile moderne) și confiscarea specială (ce este reglementată în Codul penal actual la art. 112), ce se referă, lato sensu, la bunurile produse, dobândite, obținute sau folosite la comiterea faptei penale. Formele moderne de confiscare privesc confiscarea prin echivalent, atunci când confiscarea bunurilor mai sus precizate nu este material posibilă.

Confiscarea extinsă este însă ceva mai mult decât cele două forme clasice amintite ale măsurii, deoarece pe de o parte ea privește alte bunuri decât cele obiect al confiscării obișnuite, iar pe de altă parte persoana acuzată trebuie să fie condamnată[5] pentru săvârșirea unei infracțiuni (și nu doar pentru comiterea unei fapte prevăzute de legea penală). Apoi această măsură de siguranță cu caracter excepțional impune o anume intensitate a convingerii a judecătorului cu privire la proveniența criminală a bunurilor, chiar în absența unei trimiteri în judecată cu privire la pretinsele fapte ce le-au generat, convingere ce se formează în baza unei prezumții de perpetuare a unei conduite infracționale a acuzatului, ridicând o serie de întrebări cu privire la natura sancțiunii, la sarcina de probă și la garanția prezumției de nevinovăție a celui supus măsurii patrimoniale.

În vederea accelerării luptei pentru confiscarea bunurilor provenite din infracțiuni și a averilor ilicite, Organizația Națiunilor Unite a făcut primul pas în anul 1988, la Viena, adoptând Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope. Actul a fost ratificat de România prin Legea nr. 118/1992 (M. Of. nr. 341 din 30 decembrie 1992). Tratatul, deși se referă doar la infracțiunile ce privesc stupefiantele, face ample referiri la identificarea și confiscarea bunurilor dobândite prin infracțiuni la regimul substanțelor prohibite.

Ulterior, în ordine cronologică, cu relevanță crescută în materia luptei pentru identificarea, înghețarea și recuperarea bunurilor infractorilor au urmat:

– Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii, Strasbourg, 1990, semnată de România la 18 martie 1997 și ratificată prin Legea nr. 263/2002 (M. Of. nr. 353 din 28 mai 2002);

– Convenția internațională privind reprimarea finanțării terorismului (ONU), New York, 1999, ratificată de statul român prin Legea nr. 623/2002 ( M. Of. nr. 852/26 noiembrie 2002);

– Convenția ONU împotriva criminalității organizate transnaționale, adoptată la Palermo în anul 2000, ratificată de România prin Legea nr. 565/2002 (M. Of. nr. 813 din 8 noiembrie 2002);

– Convenția ONU împotriva corupției, New York, 2003, semnată de România la Merida, la 9 decembrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004 (M. Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004);

– Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului, adoptată la Varșovia, la 16 mai 2005, ratificată de România prin Legea nr. 420/2006 (M. Of. nr. 968 din 4 decembrie 2006).

3. Reglementarea confiscării extinse în legislația penală română

Asumându-și cu mare întârziere obligațiile asumate după aderarea la Uniunea Europeană din 2007, România a modificat Codul penal abia prin Legea nr. 63/2012[6]. Expunerea de motive[7] a proiectului legislativ devenit lege este edificatoare. Motivul elaborării actului normativ este transpunerea art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, instrumentelor și altor bunuri aflate în legătură cu criminalitatea[8].

Se arată astfel că deși la acea dată România beneficia de un cadru legislativ coerent și cuprinzător dezvoltat în concordanță cu standardele internaționale în materia confiscării produselor infracțiunilor, acest cadru avea anumite lacune, raportat la cerințele europene în materie. Mai exact, la nivelul legislației interne decizia-cadru amintită nu era transpusă în totalitate, lipsind din legislația națională transpunerea art. 3 al actului comunitar, privind confiscarea extinsă. În toate cazurile, se mai afirmă, aceasta permite confiscarea bunurilor provenite din activități infracționale care nu au legătură directă cu infracțiunea pentru care persoana este condamnată, mai exact nu este dovedită legătura nemijlocită între fapta care conduce la condamnare și bunurile care sunt confiscate.

Legiuitorul mai arată că nu în toate cazurile se poate proba legătura directă și concretă existentă între infracțiunea pentru care persoana a fost condamnată și anumite bunuri ale acesteia, deși proveniența ilicită a acestor bunuri este evidentă. Preluarea în dreptul intern a confiscării extinse presupune reglementarea acelor cazuri expres și limitativ prevăzute în care desfășurarea de către o persoană în mod constant pe o anumită perioadă de timp de activități cu caracter infracțional de o gravitate sporită, cumulată cu lipsa altor venituri licite, este considerată ca fiind un probatoriu suficient pentru a permite instanței să constate caracterul ilicit al veniturilor obținute pe perioada activităților cu caracter infracțional, instituind astfel o nouă viziune asupra sarcinii probei în materia dobândirii ilicite a averii.

Art. 3 alin. (2) al Deciziei-cadru prevedea că:

„Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-i permite acestuia ca, în temeiul prezentului articol, să confiște cel puțin:

a) în cazul în care o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționale desfășurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării pentru infracțiunea prevăzută la alin. (1) care este considerată rezonabilă de către instanță, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ;

b) în cazul în care o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționale similare desfășurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării pentru infracțiunea prevăzută la alin. (1) care este considerată rezonabilă de către instanță, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ;

c) în cazul în care se stabilește că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate si o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționale desfășurate de persoana condamnată”.

Introduse în vechiul Cod în art. 118², după intrarea în vigoare a actualului Cod penal în 2014 dispozițiile au fost preluate de art. 112¹. Nu vom insista asupra tuturor elementelor măsurii de siguranță, deoarece acestea au fost tratate pe larg în literatura de specialitate[9], ci ne vom opri asupra rațiunii acesteia și a naturii sale juridice controversate, apropiată, credem, mai degrabă de ideea de pedeapsă decât de măsurile clasice de siguranță.

4. Măsuri de siguranță versus pedepse în doctrina română interbelică

Credem că întotdeauna când analizăm o instituție de drept penal este necesar a realiza o scurtă privire istorică asupra evoluției acesteia. Vorbind despre confiscare per genere, în contextul cunoscutelor critici pe care le-a adus severității pedepselor, Beccaria s-a exprimat împotriva ei, într-o epocă în care măsura era atașată unei alte măsuri speciale, expulzarea[10], iar locul său era prea puțin definit în sistemul represiv al sfârșitului epocii feudale[11]. În epocă se discuta de regimul bunurilor celor condamnați, exilați sau proscriși, elaborându-se și lucrări de drept cu privire la soarta așa-numitelor „bonis damnatorum[12]. Revenind, juristul milanez afirma că „dacă unii au susținut că confiscările sunt o frână a răzbunărilor și a samavolniciilor private, ei nu s-au gândit că, chiar dacă pedepsele aduc un folos, totuși ele nu sunt întotdeauna juste, deoarece, pentru ca să fie astfel, trebuie să fie necesare (…), confiscările lovesc în cei slabi, fac pe nevinovat să sufere pedeapsa vinovatului”.

Montesquieu spunea în „Despre spiritul Legilor” că Iulius Cezar a adăugat la pedeapsa exilului confiscarea bunurilor, pentru că, dacă cei bogați își păstrau în exil avutul lor, erau mai îndrăzneți în a săvârși crime[13].


* Este extras din Revista română de drept penal al afacerilor nr. 2/2018.

[1] R.T. Naylor, Wages of crime: Black markets, Illegal Finance and the Underworld economy, Cornell University Press, Ithaca and London, 2002, p. 247, apud F. Ciopec, Confiscarea extinsă, între de ce și cât de mult, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 3.

[2] I. Ionescu-Dolj, în G. Constantin Rătescu, H. Asnavorian, Traian Pop, Vintilă Dongoroz, Codul penal „Regele Carol II” adnotat, vol. I-III, Ed. Socec & Co S.A.R., București, 1937, p. 169.

[3] V. Constantin, Drept internațional public, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2004, p. 32.

[4] J. Pradel, Droit pénal comparé, 4 édition, Dalloz, Paris, 2016, pp. 598 și 599.

[5] Exceptând alte modalități de individualizare a pedepsei prevăzute de noul Cod penal, cum sunt renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.

[6] Publicată în M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012.

[7] http://www.cdep.ro/proiecte/2011/700/80/5/em785.pdf, accesat la 18 septembrie 2018.

[8] Adoptată la Bruxelles, la 24 februarie 2005 și publicată în ediția specială a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene nr. 0 din 1 ianuarie 2007.

[9] F. Streteanu, Considerații privind confiscarea extinsă, în revista Caiete de drept penal nr. 2/2012, pp. 11-28.

[10] C. Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Științifică, București, 1965, pp. 50 și 51.

[11] Juristul regelui Franței, Jean Bodin (1530-1596) a afirmat în acest sens că „dreptul de confiscare este unul dintre cele mai puternice mijloace care au fost inventate până acum pentru a face dintr-un principe bun un tiran”.

[12] A. Beier, Disputatio juridica analitica de bonis damnatorum, 1679, accesat pe: https://books.google.ro/books?id=CGRYAAAAcAAJ&pg=PP3&dq=de+bonis+damnatorum&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwi42oLLucTdAhVnposKHU1sAVYQ6AEILjAB#v=onepage&q=de%20bonis%20damnatorum&f=false, la 18 septembrie 2018. Se afirmă natura esențialmente de pedeapsă a măsurii: „confiscatio poenam eo ipso dum puniuntur, simul bona recidunt in fiscum” (confiscarea este o pedeapsă prin ea însăși, în același timp bunurile revenind fiscului).

[13] Montesquieu, Despre Spiritul Legilor, vol. I, Ed. Științifică, București, 1964, p. 115: „poenas facinorum auxitcum locupletes eo facilius scelere se obligarent, qoud integriis patrimonis exularent” (a mărit pedepsele pentru crime, și fiindcă cei bogați se făceau vinovați de crimă mai ușor, exilându-se cu averile intacte).

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Confiscarea extinsă – măsură de siguranță, sancțiune sui generis sau veritabilă pedeapsă? was last modified: aprilie 2nd, 2019 by Adrian Stan

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii