Condițiile generale de formă ale testamentului

1. Considerații introductive privind forma testamentului

Potrivit art. 1034 C.civ., „testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață”. În alte cuvinte, actul de ultimă voința al testatorului este un act solemn. Trimiterea din cuprinsul art. 1034 C.civ. la „una dintre formele cerute de lege” implică analiza prevederilor cuprinse în art. 1040‑1050 C.civ., respectiv formele pe care le poate îmbrăca testamentul pentru a putea produce efecte. Așa cum s-a surprins în doctrină, atunci când se discută despre validitatea unui testament, primul lucru care trebuie verificat este dacă actul testamentar îmbracă una din formele prescrise de lege[1].

Justificarea este aceea că în materia testamentului, dată fiind importanța și gravitatea efectelor pe care le implică această manifestare de voință, în scopul protejării, pe cât este posibil, a voinței celui care testează, de influențele și presiunile ce pot fi exercitate asupra sa, dar și în scopul de a nu exista dubii cu privire la existența și sensul manifestării de voință, legea impune testamentului forma ad solemnitatem[2].

Forma solemnă impusă testamentului reprezintă o condiție ad validitatem, care ține de însăși esența acestuia. Apreciem că în materie testamentară instituirea formei obligatorii are la baza rațiunea asigurării libertății și certitudinii consimțământului testatorului[3], avându‑se astfel în vedere exclusiv scopul protejării voinței testatorului. Sau cum s‑a surprins în doctrină, condițiile de formă nu sunt un scop în sine, ci prin intermediul lor legiuitorul a căutat să asigure protejarea voinței testatorului, date fiind efectele sale de o mare importanță[4]. Nerespectarea formei ad solemnitatem atrage sancțiunea nulității absolute.

Formele pe care testamentul le poate îmbrăca sunt următoarele:

– testamentele ordinare – testamentul olograf și testamentul autentic. Testamentele ordinare sunt apreciate a fi acte juridice obișnuite, fiind testamente de drept comun, care pot fi principial încheiate oricând, oriunde și de orice persoană[5];

– testamentele privilegiate – testamentul întocmit în caz de epidemie, catastrofă, război sau alte asemenea împrejurări excepționale. Așa cum sugerează însăși denumirea, testamentele privilegiate sunt acte care nu pot fi încheiate decât în anumite situații excepționale, fie de anumite categorii de persoane, acestea fiind forme speciale de testament, derogatorii de la dreptul comun[6];

– testamentul întocmit la bordul unei nave sau aeronave;

– testamentul militarilor;

– testamentul întocmit când persoana este internată într‑o instituție sanitară;

– testamentul sumelor și valorilor depozitate.

Indiferent care este forma testamentară aleasă de dispunător, în mod obligatoriu aceasta va îmbrăca forma solemnă. Nu trebuie să se confunde forma solemnă cu forma autentică. Dintre toate formele testamentare menționate anterior, doar testamentul autentic va îmbrăca forma actului autentificat de către notarul public. Practic, solemnitatea include și alte forme decât autenticitatea, fiind astfel recunoscută, spre exemplu, posibilitatea testatorului de a întocmi un testament olograf. Așadar, autenticitatea reprezintă doar una din modalitățile de realizare a solemnității, însă alături de aceasta există și alte modalități. Constatăm așadar că solemnitatea este mai mult sau mai puțin riguroasă, în funcție de forma testamentară concretă, aceasta putând varia de la forma autentică în cazul testamentului autentic și până la înscrisul sub semnătură privată, cum se întâmplă în cazul testamentului olograf.

Raportat la diferitele forme testamentare, se apreciază că legea consacră două condiții de formă, general valabile, care sunt comune tuturor testamentelor, respectiv:

– forma scrisă și

– interdicția testamentului reciproc[7].

Din punct de vedere al cerințelor de formă am adăuga primei condiții privind necesitatea formei scrise, o a doua condiție privind respectarea formei impuse diferitelor testamente în parte, respectiv cele impuse testamentelor ordinare și a celor privilegiate.

2. Forma scrisă a testamentului

Pentru a putea produce efecte juridice testamentul trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă, fie că este vorba despre testamentul ordinar, cel privilegiat sau testamentul sumelor și valorilor depozitate, întrucât aceasta reprezintă o condiție de validitate și nu de probă a testamentului. În dreptul civil român, testamentul verbal sau nuncupativ[8] nu este recunoscut, acesta fiind nul absolut. De principiu, fără forma scrisă nu există testament[9].

Deoarece forma scrisă a testamentului reprezintă o condiție ad validitatem, și nu ad probationem a testamentului, această condiție vizează testamentul în întregul său conținut, nu doar o parte a acestuia, referindu‑se totodată și la codicil. Codicilul reprezintă o adăugare sau un supliment la un testament. Nu este necesar ca codicilul să aibă aceiași formă testamentară ca testamentul la care acesta adaugă. Se cere ca forma codicilului să se încadreze între formele testamentare prevăzute de lege, pentru a fi valabil. În ceea ce privește istoria codicilului, arătăm că în dreptul roman clasic codicilul reprezenta un testament fără forme, prin care se puteau face fideicomisuri, adică dispoziții prin care gratificatul era obligat să remită bunul ce l-a primit unei alte persoane. Ulterior Justinian a decis ca și codicilul să se supună regulilor prevăzute pentru testament. De atunci codicilul este o dispoziție testamentară, anexă sau suplimentară, față de un alt testament[10].

Întregul conținut al testamentului trebuie să îmbrace forma testamentară valabil întocmită, neadmițându‑se așa‑numitul „act per relationem”, ca, de exemplu, confirmarea unui testament anterior nul pentru vicii de formă printr‑un testament ulterior, chiar dacă acesta din urmă respectă toate condițiile de validitate[11]. Un testament nul pentru vicii de formă trebuie refăcut întotdeauna. Însă în operațiunea de interpretare a testamentului valabil, dacă aceasta se impune a fi efectuată, se admite că poate fi folosit și testamentul nul. În schimb, o dispoziție testamentară care îndeplinește condițiile de validitate și care este inserată într‑un act autentic având alt obiect, constituie testament valabil[12].

Potrivit art. 1037 alin. (1) C.civ., „orice persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament trebuie să dovedească existența și conținutul lui în una dintre formele prevăzute de lege”. Lipsa testamentului în forma scrisă duce, așadar, la imposibilitatea dovedirii lui.

Însă se poate întâmpla ca testamentul să fie întocmit în forma prevăzută de lege, dar acesta să nu poată fi prezentat de persoana interesată întrucât a dispărut printr‑un caz de forță majoră ori prin fapta unui terț. Pentru a rezolva aceste aspecte, legiuitorul a prevăzut în art. 1037 alin. (2) C.civ. că, în ipoteza în care „(…) testamentul a dispărut printr‑un caz de forță majoră ori prin fapta unui terț, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieții sale, însă fără ca acesta sa îi fi cunoscut dispariția, valabilitatea formei și cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă”.

Analizând prevederile legale menționate, concluzionăm punctând cele două situații posibile:

– dacă testamentul a fost distrus în timpul vieții testatorului, personal de către acesta, printr‑un caz de forță majoră sau de către un terț, în aceste ultime două situații testatorul cunoscând distrugerea sa, aceasta semnifică revocarea testamentului;

– dacă testamentul a fost distrus sau ascuns după moartea testatorului ori în timpul vieții sale, dar fără ca acesta să fi avut cunoștință de acest aspect, se admite că se va putea dovedi prin orice mijloc de probă valabilitatea testamentului și cuprinsul acestuia. Așa cum s‑a arătat în doctrină[13] și în practica judiciară[14], în aceste cazuri va trebui să se dovedească existența și cuprinsul testamentului, distrugerea, pierderea sau ascunderea acestuia, fără știința testatorului, precum și respectarea regulilor de fond și de formă edictate pentru validitatea acestuia. Dacă imposibilitatea de prezentare a testamentului este imputabilă părții împotriva căreia acesta este invocat (datorându‑se, spre exemplu, ascunderii sau distrugerii acestuia), validitatea testamentului se prezumă până la proba contrară[15]. Soluția se întemeiază pe prezumția că testamentul fiind valabil, s‑a procedat la ascunderea sau distrugerea lui, astfel încât să nu producă efecte juridice. Practic, în acest caz nu vor trebui dovedite toate elementele menționate anterior, ci doar că ascunderea sau distrugerea lui este din pricina celui căruia acesta i se opune, iar acesta din urmă va trebui să înlăture prezumția de validitate, făcând dovada contrară.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


* Prezenta parte reprezintă o dezvoltare și adăugire la materialul publicat anterior în lucrarea intitulată Devoluțiunea legală și testamentară a moștenirii, Ed. Hamangiu, București, 2016.
[1] J. Kocsis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2016, p.89-90.
[2] Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed.a II-a actualizată și completată, Ed.Universul Juridic, București,2002, p. 175.
[3] G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 178.
[4] Al. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiunile, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 83.
[5] J. Kocsis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 90.
[6] J. Kocsis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 90.
[7] În ceea ce privește această condiție opinăm că ea se încadrează în categoria condițiilor de fond.
[8] În vechiul drept roman testamentul nuncupativ era recunoscut. Acesta se făcea în formă orală în fața a 7 martori. Pentru amănunte, a se vedea C.Murzea, Drept roman, Ed. All Beck, București, 2003, p. 167‑168. Se poate admite actualmente că un testament verbal, nul, astfel cum am precizat, să fie executat de cei obligați, însă ne aflăm în prezența unei obligații morale față de defunct și nu a uneia protejate de lege.
[9] Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II-a actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2002, p. 175.
[10] M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 164.
[11] Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II-a actualizată și completată, Ed.Universul Juridic, București, 2002, p. 176.
[12] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2559/1977, în C.D. 1977, p. 89; Notariatul de stat raion Buzău, înch. din 13 decembrie 1957 citată în C. Gall, N. Hogaș, Repertoriu de practică judiciară, Ed. Științifică, București, 1963, p. 235.
[13] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Ed. All, București, 1998, p. 512.
[14] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 237 din 1978, în C.D. 1978, p. 127; Trib. jud. Brașov, dec. nr. 1515 din 1984, în R.R.D. nr. 8/1985, p. 70.
[15] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 237 din 1978, în C.D. 1978, p. 126‑129.
Condițiile generale de formă ale testamentului was last modified: iulie 3rd, 2020 by Ioana Nicolae

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Ioana Nicolae

Ioana Nicolae

Este prof. univ. dr. la Facultatea de Drept din cadrul Universității Transilvania din Braşov și avocat definitiv în cadrul Baroului Braşov.
A mai scris: