Condiția și termenul – modalitățile actului juridic civil în reglementarea noului Cod civil

Abstract

Condition and term – the forms of the civil legal action in the regulation of the new Civil Code

In this study, the author describes certain relevant issues regarding the forms of the civil legal action. Thus, the first part of the study provides us certain clarifications related to the classification of the obligations depending on their source, the condition and conditional obligation, the term and obligation affected by the term.

The structure and content of the study reveal the following issues: the detailed description of the forms of obligations, the definition of each obligation, its classification and legal content according to the regulations of the new Civil Code.

Finally, the author provides us certain considerations resulting from the description of the condition and term as forms of the civil legal action.

Keywords: obligations, forms of obligations, pure and simple obligations, simple obligations, obligations affected by forms, condition, condition precedent, resolutive condition, term, suspensive term, extinctive term.

  1. 1. Noțiuni introductive

1.1 Scurte considerații prealabile. Actualul cod civil clasifică obligațiile în mai multe categorii. După cum se știe, actualul cod civil reține o primă clasificare importantă a obligațiilor, clasificare făcută în funcție de izvorul acestora, sens în care avem obligații care izvorăsc din contract, din actul juridic unilateral, din faptul juridic (licit sau ilicit) și din lege. De asemenea, din actuala reglementare legală, observăm și că obligațiile pot fi perfecte sau imperfecte (naturale), diferența dintre cele două tipuri de obligații fiind dată de caracterul coercitiv al dreptului creditorului de a cere de la debitor executarea obligației. În fine, o altă clasificare, pe care intenționăm să o abordăm în prezentul material, se face în funcție de anumite elemente ce pot afecta obligația. Aceste elemente care pot modifica efectele obișnuite și firești ale obligației se numesc, în materia noastră, modalități (modalitățile obligațiilor). Din acest punct de vedere, al existenței sau inexistenței unei modalități, avem, potrivit actualului cod civil, trei categorii de obligații, respectiv: obligații pure și simple, obligații simple și obligații afectate de modalități.

1.2. Concepte legale. Obligațiile pure și simple ar trebui, teoretic, să constituie regula; noi le prezentăm ca fiind punctul de plecare al abordării, întrucât pot fi comparate mai ușor cu celelalte tipuri de obligații, dar și pentru o mai bună înțelegere a materiei. Aceste obligații nu sunt susceptibile de modalități, ceea ce înseamnă că niciodată nu vor putea fi afectate de vreun element care să le altereze specificul. Acest specific este unul cât se poate de clar, reprezentând, practic, exemplul tipic al obligației născute dintr-un contract, în care avem două părți contractante iar obligațiile nu pot fi executate decât imediat.

Obligații simple nu sunt afectate de nicio modalitate, astfel că și acestea, ca și obligațiile pure și simple, pot fi executate imediat, din proprie inițiativă sau la cererea creditorului. Diferența față de obligațiile pure și simple constă în faptul că obligațiile simple pot fi afectate de modalități, lucru care este exclus în cazul obligațiilor pure și simple. Prin urmare, o obligație contractuală se prezumă că este una simplă, însă se poate face dovada că, în fapt, această obligație este afectată de vreuna dintre modalitățile prevăzute de lege. Elementul care afectează caracterul de obligație simplă trebuie să fie însă rezultatul voinței părților (mai mult, legea precizează că obligația este simplă, iar nu condițională, dacă eficacitatea sau desființarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părțile să știe, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiție).

Obligații afectate de modalități sunt, după cum se poate deduce din denumirea lor, mai complexe (nefiind simple), și vor face, în cele ce urmează, obiectul studiului nostru. Aceste obligații cuprind, în mod esențial, o anumită modalitate încă de la momentul nașterii lor, adică, încă de la momentul semnării convenției, potrivit celor asumate de părțile contractante. Modalitățile ce pot afecta o obligație sunt termenul și condiția, astfel că abordarea se va face, în mod inerent dar și eficient, în funcție de aceste două noțiuni.

  1. 2. Condiția și obligația condițională

2.1. Noțiunea condiției. În doctrina juridică tradițională, condiția, ca modalitate a actului juridic, a fost definită, constant și invariabil, pe temeiul dispozițiilor codului civil anterior, ca fiind acel element viitor și incert ca realizare, de care depinde nașterea, modificarea sau stingerea obligației. Codul civil 1864 oferea o abordare amplă a condiției, a tipurilor de condiție și a efectelor pe care condiția le putea produce. Actualul cod civil reglementează, într-o manieră, concisă dar coerentă, condiția, ca modalitate a actului juridic civil (art. 1.399 – 1.410 NCC).

În prezent, obligația condițională (sau obligația sub condiție, afectată de modalitatea condiției) este definită expres de lege ca fiind acea obligație a cărei eficacitate sau desființare depinde de un eveniment viitor și nesigur; acest eveniment viitor și nesigur ca realizare, poartă denumirea juridică de condiție.

2.2. Clasificarea condițiilor. Condiția, ca modalitate a actului juridic civil, poate fi de două feluri, respectiv condiție suspensivă și condiție rezolutorie; efectele acestora sunt esențial diferite.

Condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației (art. 1.400 NCC), adică nașterea în mod valabil a obligației; în funcție de îndeplinirea sau nu a acestei condiții se vor produce sau nu efectele specifice ale obligației. De pildă, în contractul de vânzare se stipulează o clauză potrivit căreia dreptul de proprietate asupra autoturismului se va transfera la cumpărător doar dacă vânzătorul își va cumpăra un alt autoturism; sau în contractul de vânzare al unei locuințe se stipulează că proprietatea se va transfera la cumpărător numai dacă vânzătorul își va găsi o altă locuință în care să se poată muta.

Condiția este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea obligației (art. 1.401 NCC); în funcție de îndeplinirea sau neîndeplinirea acestei condiții se va stabili dacă obligația va mai produce sau nu efectele specifice, dacă însuși contractul va rămâne valabil. De pildă, în contractul de vânzare se prevede că, în cazul în care cumpărătorul unui autoturism nu își va obține permisul de conducere, vânzarea se va desființa cu efecte retroactive; sau, în contractul de vânzare al unui teren se prevede că, în cazul în care cumpărătorul nu va reuși schimbarea categoriei de folosință a acestuia din teren agricol în teren construibil, contractul se va desființa, de asemenea, cu efect retroactiv.

În cazurile în care nu se poate stabili cu exactitate natura condiției, legea instituie și o prezumție, menită să lămurească efectele acesteia. Astfel, până la proba contrară, condiția se prezumă a fi rezolutorie (iar nu suspensivă), ori de câte ori scadența obligațiilor principale precedă momentul la care condiția s-ar putea îndeplini.

2.3. Condiții ineficace. Legea reglementează expres anumite situații în care o condiție, deși stabilită ca atare într-o convenție ca urmare a înțelegerii părților, nu produce niciun efect, fiind, cu alte cuvinte, o condiție ineficace. Avem în vedere aici condițiile imposibil de îndeplinit, cele contrare legii și bunelor moravuri, precum și condițiile suspensive pur potestative.

Condiția imposibilă este condiția care, în mod evident, nu poate fi realizată niciodată.

Condiția contrară legii este o condiție ilicită, o condiție suspensivă sau rezolutorie care încalcă anumite dispoziții imperative ale legii iar condiția contrară bunelor moravuri este o condiție imorală, o condiție care încalcă regulile decenței, conduita morală, tradițiile, obiceiurile comunității.

Toate aceste condiții sunt considerate nescrise, ceea ce înseamnă că, întocmai ca orice altă clauză considerată nescrisă, nu produce niciun efect. Practic, așa cum rezultă din toată reglementarea actualului cod civil (absolut inedită din acest punct de vedere), o convenție prin care se impune o astfel de condiție este lovită de nulitate parțială, în sensul că numai clauza respectivă, ce conține condiția imposibilă, ilicită sau imorală este lovită de nulitate. Contractul va rămâne valabil iar clauza considerată nescrisă va fi înlocuită de drept cu dispozițiile legale aplicabile, desigur, dacă este posibil (art. 1.255 NCC). Cu toate acestea, dacă acea condiție – care, prin ipoteză, se dovedește a fi imposibilă, ilicită sau imorală –, reprezintă ea însăși cauza contractului (cum ar fi, de pildă, în cazul contractelor aleatorii), sancțiunea va fi nulitatea absolută; subliniem însă aici că, într-o atare ipoteză, este vorba despre nulitatea absolută a contractului, în întregul său, nu doar a clauzei prin care s-a instituit condiția respectivă.

Condiția pur potestativă este condiția ce depinde exclusiv de voința debitorului. Practic, este o condiție stipulată sau impusă într-un contract prin care obligația unei părți va fi prestată doar dacă acea parte dorește să o execute. Clauza în care este inclusă o astfel de condiție trebuie să releve un înțeles potestativ inechivoc, fie expres (printr-o declarație de genul ” mă oblig dacă vreau ”) fie implicit (prin clauze care, în fapt, dau posibilitatea debitorului de a alege, după propria sa voință, dacă va executa sau nu obligația, fără a fi supus vreunei sancțiuni). Soluția oferită de legea civilă actuală este pe cât de justă, pe atât de tranșantă și de clară : obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu produce niciun efect (art. 1.403 NCC). Așadar, este nulă o clauză contractuală în care obligația ia naștere doar dacă vrea debitorul (condiție suspensivă pur potestativă).

Trei precizări trebuie făcute însă, aici, cu privire la condiția potestativă.

În primul rând, față de reglementarea expresă a actualui cod civil, care sancționează doar condiția suspensivă pur potestativă asumată de debitor, rezultă, per a contrario, că o condiție pur potestativă (suspensivă sau rezolutorie) poate fi asumată în mod valabil de către creditorul obligației (exemplul tipic este pactul de opțiune, reglementat de art. 1.278 NCC, în care beneficiarul pactului, care este și creditorul obligației de vânzare, va putea decide, după libera sa apreciere, dacă va cumpăra sau nu bunul respectiv).

În al doilea rând, constatăm faptul că o condiție rezolutorie, chiar dacă este potestativă, este valabil asumată de către debitor, iar în această materie codul civil oferă chiar aplicații (de pildă, în vânzarea cu pact de răscumpărare reglementată de art. 1.758 NCC, vânzătorul, care este debitorul obligației de vânzare, își poate asuma în mod valabil, obligația rezolutorie pur potestativă, care constă în dreptul său de a decide, după cum va considera de cuviință, răscumpărarea bunului).

În al treilea rând, în doctrina juridică și în jurisprudența întemeiată pe vechiul cod civil s-a admis constant că o condiție potestativă simplă este perfect valabilă, spre deosebire de condiția pur potestativă. De altfel, textul art. 1.403 NCC sancționează explicit, cu lipsirea de efecte juridice, doar condiția pur potestativă, nu și pe cea potestativă simplă, fiind un argument suficient pentru care și noi considerăm, alături de majoritatea autorilor, că cea din urmă condiție poate fi stipulată în mod legal de către părți în contract. Condiția potestativă simplă este acea condiție care depinde nu doar de voința uneia dintre părți, ci și de un fapt exterior sau de fapta unei alte persoane pentru care debitorul nu este ținut să răspundă.

În concluzie, doar condiția suspensivă pur potestativă, asumată de debitor, este ineficace.

2.4. Actele juridice având ca obiect o obligație condițională. Plecând de la principiul libertății contractuale și dat fiind faptul că o astfel de ipoteză nu ar fi contrară legii, legea reglementează expres caracterul transmisibil al obligației afectate de condiție. Astfel, potrivit art. 1.408 NCC, obligația afectată de condiție este transmisibilă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse aceleiași condiții; cu alte cuvinte, cel care dobândește o astfel de obligație va fi obligat să respecte caracterul condițional ale acesteia, întrucât sub nicio formă transferul nu o transformă din obligație afectată de modalități în obligație pură si simplă (desigur, cu excepția cazului în care cealaltă parte este de acord cu o astfel de transformare). Practic, transmisiunea unei obligații condiționale se poate face prin cesiunea contractului (când se transferă în întregime contractul care conține obligația condițională, potrivit art. 1.315 – 1.320 NCC), prin novație (novație subiectivă cu schimbare de debitor sau chiar și novație obiectivă, atunci când se elimină și condiția, încheiată potrivit art. 1.609 – 1.614 NCC), sau, în fine, prin cesiune de creanță (art. 1.566 și urm. NCC), respectiv prin preluare de datorie (art. 1.509 – 1.608 NCC).

Creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiției, să facă orice acte de conservare a dreptului său. În lipsă de stipulație sau prevedere legală contrară, fructele culese ori încasate înaintea îndeplinirii condiției se cuvin proprietarului sub condiție rezolutorie.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Condiția și termenul – modalitățile actului juridic civil în reglementarea noului Cod civil was last modified: august 19th, 2016 by Gabriel Tița-Nicolescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii