Clauzele prin care se fixează răspunderea debitorului în caz de neîndeplinire a obligațiilor sale contractuale

În cadrul raporturilor lor contractuale, părțile pot amenaja regimul responsabilității lor pentru situațiile în care nu sunt respectate obligațiile contractuale.

În literatura juridică[1] au fost identificate două astfel de tipuri de clauze: clauzele de exonerare sau restrângerii responsabilității și clauza penală.

I. Clauzele exoneratoare și restrictive de responsabilități. Această categorie de clauze se subdivide în două tipuri de clauze: 1) clauzele exoneratorii de răspundere și 2) clauzele de limitare a răspunderii.

1. Clauzele exoneratorii de răspundere îl liberează pe debitor de orice responsabilitate și sunt rare în practică. Totuși au fost identificate astfel de clauze în cazul contractului de licență al brevetului. De exemplu, A liberează lui B un prototip, excluzându-se responsabilitatea acestuia pentru orice pagubă suferită în timpul deținerii prototipului, în ceea ce privește drepturile pe care le-ar avea terții ce s-ar putea îndrepta împotriva beneficiarului de brevet[2].

În Codul civil român, la art. 1355 se prevede că: nu se poate exclude sau limita prin convenție, acte unilaterale răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă [alin. (1)]; sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei [alin. (2)]; răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice nu poate fi înlăturată decât în condițiile legii [alin. (3)]; declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține o despăgubire [alin. (4)].

Deci, în sistemul legislativ român sunt stabilite, în această privință, patru linii directoare:

  1. – pentru prejudiciile cauzate cu intenție sau din culpă gravă, nu se poate exclude, nici limita prin convenții (clauze contractuale) răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia;
  2. – se poate exclude prin clauze contractuale răspunderea pentru prejudiciile cauzate bunurilor victimei prin imprudență sau neglijență;
  3. – răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată decât în condițiile legii;
  4. – declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține despăgubiri.

Ultima linie directoare, referitoare la declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu, credem că este defectuos redactată, constituind o sursă de dispute contradictorii și practici neunitare, fiind necesară o altă redactare mai clară. În literatura juridică[3] s-a susținut că legiuitorul s-ar fi referit la faptul că victima și-a dat acordul nu la producerea prejudiciului, ci la săvârșirea faptei care prezintă un risc, dând și exemplul bolnavului care își dă acordul pentru a fi operat, dar medicul face greșeli medicale, cu consecințe prejudiciabile, deci el va putea fi tras la răspundere pentru malpraxis.

Într-adevăr, textul ar fi trebuit să fie astfel redactat însă, din păcate, credem că în prezent, nu poate fi astfel interpretat.

2. Clauzele limitative de răspundere. Limitarea responsabilității, mai frecventă decât exonerarea totală, are în vedere două situații: a) limitarea printr-o restricție a condițiilor de responsabilitate și b) limitarea printr-o restricție a consecințelor responsabilității.

a) Limitarea printr-o restricție a condițiilor de responsabilitate. În legătură cu acest aspect au fost avute în vedere diferite tehnici. Limitarea în caz de dol sau culpă gravă este frecvent prevăzută prin clauze contractuale, luându-se în considerare o limită imperativ prevăzută de diferitele sisteme legislative naționale. De exemplu, se pot stabili printr-o astfel de clauză următoarele „A și agenții săi nu vor fi răspunzători față de B pentru pierderile, obligațiile sau cheltuielile suferite de acesta, direct sau indirect, ca urmare a furnizării de servicii conform prezentului contract, cu excepția tuturor pierderilor, obligațiilor și cheltuielilor care ar rezulta, direct sau indirect, din reaua-credință, neglijența voluntară ori grosolană care constituie o culpă gravă profesională a lui A și a agenților săi”.

O altă manieră de a limita responsabilitatea constă în atenuarea întinderii obligației asumate prin raportare la regimul aplicabil obligației respective. De exemplu, printr-o astfel de clauză s-ar putea prevedea următoarele: „Furnizorul garantează că produsul este conform cu specificațiile funcționale care figurează în anexa 1 la contract, această garanție neputând însă să fie considerată în nici un caz ca fiind o garanție de rezultat în sensul adecvării produsului cu nevoile clientului”.

De asemenea, părțile pot să-și limiteze răspunderea lor adoptând o definiție largă a cazului de exonerare. Ele pot astfel să atenueze condițiile forței majore al cărei efect este de a-l exonera pe debitor de obligația de a indemniza partea lezată. Exigența caracterului imprevizibil, irezistibil sau inevitabil al evenimentului respectiv poate fi fie omisă, fie redusă. În acest sens, la art. 7.1.7 din Principiile UNIDROIT, sunt prevăzute următoarele „Este exonerat de consecințele neexecutării debitorul care dovedește că acest lucru se datorează unei împiedicări care a scăpat controlului său și la care acesta nu se putea aștepta, în mod rezonabil, pentru a o lua în considerare în momentul încheierii contractului și pe care el n-a reușit să o prevină sau să-i depășească consecințele”.

O clauză de acest fel ar avea următorul conținut „Se înțelege prin forță majoră în ceea ce privește executarea contractului orice act sau eveniment imprevizibil, irezistibil, în afara controlului părților contractante și care nu ar putea fi împiedicat de părți cu toate eforturile rezonabil posibile”.

O altă măsură restrictivă de responsabilitate ar putea consta în deplasarea sarcinii probei. O astfel de clauză ar avea, de exemplu, următorul conținut „dispozițiile următoare (…) nu constituie decât o enumerare de excluderi, însă nu privesc sarcina probei. În ceea ce privește proba se convine că aceasta incumbă în mod exclusiv asiguratului care va trebui să facă dovada că pagubele nu sunt legate nici direct, nici indirect de cazurile prevăzute în enumerarea sus-menționată. Indemnizația nu este datorată decât dacă se face această probă”.

Este posibil să se prevadă, printr-o astfel de clauză, o limitare a termenelor în care trebuie să se acționeze. De exemplu „garanția tubului este limitată la șase luni sau 1000 de ore de funcționare”[4].

b) Limitarea prin restrângerea consecințelor responsabilității. În mod obișnuit sunt întâlnite, în practică, două tipuri de clauze de acest fel: limitarea prin restrângerea cuantumului exprimat în cifre absolute și excluderea daunelor indirecte.

Limitarea prin reducerea cuantumului exprimat în cifre absolute. Această operație se realizează prin diminuarea în cifre absolute sau procentuale (prin raportare la un alt cuantum ori scară, de exemplu prețul prevăzut în contract ori stabilirea unei răspunderi limitate inițiale care crește procentual în fiecare an, adică 20%, 40%, 100%).

Excluderea daunelor indirecte. Încălcarea obligațiilor contractuale poate antrena nu numai daune directe (de exemplu, o mașină defectuoasă nu are valoarea așteptată), ci și daune indirecte (de exemplu, lipsa conformității mașinii antrenează oprirea completă a lanțului de producție, deci și o pierdere de profit). În consecință, se întâlnesc frecvent clauze al căror scop este acela de a exclude daunele indirecte din sfera obligației de reparare.

Este vorba de principiul nereparării pagubei indirecte consacrată, de exemplu, prin art. 1151 din Codul civil francez potrivit căruia în cazul în care neexecutarea convenției rezultă din dolul debitorului, daunele-interese „nu trebuie să includă, în privința pierderii suferite de către creditor cât și câștigul de care acesta a fost privat, decât ceea ce este urmarea imediată și directă a neexecutării convenției”.

În literatura juridică franceză s-a făcut precizarea[5]că nerepararea pagubei indirecte este o aplicare a principiilor generale potrivit cărora nu toate evenimentele care au concurat la realizarea unui prejudiciu constituie cauza acestora, ci numai acelea care au jucat un rol preponderent în această realizare.

În jurisprudența franceză, de asemenea, se admite că dauna directă este dauna necesară, adică cea care reprezintă urmarea necesară a evenimentului de care este răspunzător autorul[6].

Totuși, există și hotărâri judecătorești care admit de o manieră largă repararea prejudiciului în cascadă[7].

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] A se vedea Christine Chappuis, Les clausses fixant lʾétendue de la responsabilité du debiteur, în „Les grandes clausses des contrats internationaux”, Bruxelles, 2005, p. 61 și urm.

[2] A se vedea M. Fontaine, De Ly Filip, Droit des contrats internationaux. Analyse et redaction de clauses, Bruxelles, Paris, 2003, p. 381 și urm., pp. 392-410.

[3] A se vedea Gh. Duvac, Comentariu pe marginea art. 1355 din Codul civil, în „Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență”, vol. II, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 685.

[4] Exemplele de mai sus sunt preluate din lucrarea doamnei Christine Chappuis, op.cit., pp. 63-64.

[5] A se vedea H. și L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Obligations théorie générale, tome II, vol. 1, Paris, 1998, p. 661.

[6] A se vedea Curtea de Casație franceză, camera 2 civilă, decizia din 14 noiembrie 1958, în „Gazette du Palais” nr. 1/1959, p. 31.

[7] A se vedea Curtea de Casație, camera 1 civilă, decizia din 17 februarie 1993, în „Juris-classeur périodique” 1994.II.22226.

Clauzele prin care se fixează răspunderea debitorului în caz de neîndeplinire a obligațiilor sale contractuale was last modified: ianuarie 14th, 2016 by Vasile Pătulea

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii