Clauzele de exclusivitate și de neconcurență – mecanisme juridice de protejare a întreprinderii profesioniștilor sau stipulații contractuale de restrângere excesivă a libertății părților contractante?

Abstract

Abstract
The paper proposes a comparative approach, from a dual theoretical and practical perspective, of
exclusivity and non-competition clauses, by reference both to the principle of contractual freedom
and to the tied means which the legislator puts at the disposal of the professional for the defense of his
business. Both the non-compete clause and the exclusivity clause do not have a general regulation
under the Romanian law, both being defined in the agency contract, but they are also applicable to
other contracts. Their role, in the view of the Romanian legislator, is to protect the professional’s
activity by imposing some limitations as long as they remain in an area of reasonableness, finding
their justification.
Keywords: clause, exclusivity, non-competition, contractual freedom.

Introducere

În prezent, mediul de afaceri cunoaște o dezvoltare din ce în ce mai rapidă, dezvoltare, la ale cărei baze se află continua evoluție a tehnologiei și îmbunătățirea serviciilor oferite în diversele sectoare ale acestuia, indiferent de faptul că este avut în vedere un context național ori un context internațional. Pentru a valorifica însă ceea ce presupune lărgirea cadrului activității desfășurate de către fiecare profesionist în parte, nu este nevoie doar de continua adaptare la tendințele dintr-un anumit sector de afaceri, ci și de utilizarea eficientă a principalului instrument juridic prin care aceștia stabilesc și concretizează relațiile dintre ei, în exploatarea propriei întreprinderi, anume contractul. Or, de multe ori, dată fiind complexitatea unui astfel de raport, contractele încheiate între profesioniști[1], pe baza unei negocieri prealabile, conțin dispoziții specifice, care au rolul de a conferi anumite drepturi și obligații tipice, prin raportare la operațiunile pe care aceștia urmează să le desfășoare.

În acest context, în contractele încheiate între profesioniști se urmărește cu precădere crearea unei legături de durată între partenerii de afaceri. Cu toate acestea, nu poate fi neglijată nici protejarea propriei întreprinderi și a activității desfășurate sistematic pe care aceasta o presupune. În acest sens, există numeroase mecanisme juridice care pot fi utilizate, inserarea unor clauze de exclusivitate și/sau de neconcurență în contractele astfel încheiate fiind doar una dintre soluții.

Conceptul de clauză. Clauza de neconcurență. Clauza de exclusivitate – Aspecte generale

Cele două tipuri de clauze menționate nu reprezintă unicul mijloc de protejare cu bună-credință a activității desfășurate, însă sunt unele dintre cele mai des utilizate. O primă observație pe care ținem să o facem este că actuala reglementare nu oferă o definiție legală[2] generală a noțiunii de clauză; la modul cel mai simplu, se poate spune că aceasta este o dispoziție contractuală. În doctrina franceză, a fost arătat că „o clauză este o frază sau un ansamblu de fraze cuprinsă într-un act juridic prin care sunt definite drepturile și obligațiile părților ce decurg din acel act”[3]. Potrivit aceluiași autor, cuvântul este de proveniență latină, acesta avându-și rădăcinile în „verbul latin claudere (a închide), ceea ce lasă să se înțeleagă că, pentru dispozițiile pe care aceasta le cuprinde, o clauză trebuie să își fie sieși suficientă”[4]. Acest aspect nu este însă de natură a aduce atingere principiului de interpretare a clauzelor contractuale potrivit căruia acestea se interpretează unele prin altele, căci este firesc ca fiecare în parte să aibă un înțeles de sine stătător, contractul păstrându-și însă și caracterul unitar.

Clauza de neconcurență nu are o reglementare generală în cadrul legislației române, aceasta fiind definită în cadrul contractului de agenție, contract preluat din dreptul englez, sau ca posibilă clauză integrată unui contract individual de muncă. În cadrul sistemului juridic anglo-saxon, „agency înseamnă raportul ce se stabilește în temeiul împuternicirii pe care o persoană numită the principal o dă altei persoane numită the agent, care acceptă să acționeze în numele principalului”[5], dat fiind faptul că acest sistem juridic nu cunoaște mandatul, ca tip de contract. Acest lucru nu este însă de natură a limita aplicabilitatea ei.

Potrivit definiției pe care ne-o oferă Codul civil în cuprinsul art. 2072 alin. (1), contractul de agenție este acela în temeiul căruia „comitentul îl împuternicește în mod statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât și să încheie contracte, în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau în mai multe regiuni determinate”.

Situația clauzei de exclusivitate este una asemănătoare, neexistând o prevedere legală generală prin intermediul căreia aceasta să fie reglementată, ea fiind prevăzută, ca și clauza de neconcurență, în cadrul sediului materiei aparținând contractului de agenție. Tot ca o asemănare cu clauza de neconcurență, clauza de exclusivitate are o reglementare și în cadrul Codului muncii, reglementare potrivit căreia această clauză poate fi inserată și într-un contract individual de muncă, în anumite condiții strict prevăzute de lege. Ca deosebire la nivel de modalitate de reglementare trebuie totuși observat că dispoziția legală care se referă la exclusivitate are în vedere obligația de exclusivitate și nu clauza de exclusivitate stricto sensu, în timp ce prevederea legală privind posibilitatea inserării unei clauze de neconcurență în contractul de agenție avea în vedere strict clauza contractuală.

Clauzele de neconcurență și exclusivitate – stipulații contractuale de restrângere excesivă a libertății părți/lor contractante?

Referitor la noțiunea de concurență, aceasta este un fenomen economic complex, specific unei piețe funcționale, „care nu poate exista fără un mediu concurențial nedistorsionat în interiorul căruia întreprinderile și profesioniștii să acționeze în mod liber pe piață, fără să fie confruntate cu o conduită neconformă, nelegală a altor operatori economici care distorsionează piața prin generare de monopol sau poziție dominantă, sau prin intervenția statului”[6]. Aceasta a fost definită ca fiind o „luptă dusă pe plan național, cât și internațional, între firme capitaliste de producție, comerciale, bancare, etc., în scopul realizării unor profituri cât mai mari, ca urmare a acaparării unor segmente tot mai largi de piață”[7].

Pornind de la aceste premise, profesioniștii încheie contracte între ei în momentul în care doresc să își dezvolte afacerea, să obțină anumite beneficii ori pentru a optimiza activitatea întreprinderii pe care o exploatează. În toate cazurile însă, deși buna-credință se prezumă, partea care contractează un anumit serviciu dorește să se asigure că partenerul ei de afaceri nu desfășoară același tip de activitate pentru un alt profesionist (terț față de contractul deja încheiat). În acest context, părțile pot insera în contractul intervenit între ele o clauză de neconcurență, clauză în temeiul căreia profesionistul căruia îi revine obligația de a face ceva, de a presta o anumită activitate își restrânge activitatea profesională pe durata derulării contractului (și în unele cazuri, și ulterior încetării acestuia).

Referitor la ceea ce presupune noțiunea de exclusivitate, în art. 2074 alin. (1)  C. civ. este prevăzut că „agentul nu poate negocia sau încheia pe seama sa, fără consimțământul comitentului, în regiunea determinată prin contractul de agenție, contracte privind bunuri și servicii similare celor care fac obiectul contractului de agenție”. În continuare, în art. 2074 alin. (2) C. civ., este menționat că „în lipsă de stipulație contrară, agentul poate reprezenta mai mulți comitenți, iar comitentul poate să contracteze cu mai mulți agenți, în aceeași regiune și pentru același tip de contracte”. Interpretând coroborat cele două dispoziții, se poate deduce faptul că o clauză de exclusivitate este stipulația contractuală prin intermediul căreia este restrâns dreptul agentului ori dreptul comitentului de a negocia sau încheia contracte privind bunuri și servicii similare celor care fac obiectul contractului de agenție, în regiunea geografică determinată prin contract, pentru alți comitenți, respectiv dreptul comitentului de a încheia contracte cu mai mulți agenți în aceeași regiune și pentru același tip de contracte.

În doctrină, clauza de exclusivitate a fost definită ca fiind „dispoziția contractuală în temeiul căreia o parte (sau ambele părți) nu are/au dreptul de a încheia anumite contracte ori de a presta anumite servicii într-o anumită arie geografică, nerespectarea acesteia atrăgând după sine sancțiuni”[8]. Potrivit unei alte păreri, „exclusivitatea constă în monopolul conferit agentului de a negocia și, eventual, încheia contracte comerciale în numele și pe seama reprezentatului (principalului) într-un anumit domeniu de activitate (exclusivitate rationae materiae), pe un teritoriu convenit (rationae loci) sau față de o anumită clientelă (rationae personae)[9]”.

Examinând ceea ce presupun cele două tipuri de stipulații contractuale, putem observa că deși prezintă numeroase similitudini, acestea nu pot fi confundate, deși prin ambele este urmărită restrângerea activității unei (sau ambelor) părți contractante. Astfel, dacă prin inserarea unei clauze de neconcurență este urmărită limitarea posibilității unuia dintre contractanți de a îndeplini o activitate determinată în detrimentul celeilalte părți, prin inserarea unei clauze de exclusivitate este avută în vedere limitarea posibilității de a negocia sau de a negocia sau încheia contracte într-o anumită zonă geografică precis determinată. Obiectul clauzei este deci, în primul caz, o anumită activitate, similară celei ce este prestată de către partea care a cerut inserarea clauzei de neconcurență, în timp ce obiect al clauzei de exclusivitate nu poate fi decât activitatea ne negociere ori negociere și încheiere a anumitor contracte.

În continuare, trebuie precizat că fiecare dintre cele două clauze are anumite condiții specifice, ce trebuie întrunite în mod cumulativ, pentru ca stipulația contractuală să fie validă.

Referitor la clauza de neconcurență, o primă condiție (cu caracter pozitiv) în acest sens este cea potrivit căreia clauza de neconcurență presupune „existența unui interes justificat al creditorului clauzei”[10], căci, prin ocrotirea acestuia din urmă, drepturile debitorului cauzei sunt restrânse, iar această restrângere trebuie să fie întemeiată. În mod concret, în sarcina debitorului obligației de a face, este adăugată și o obligație de a nu face, corelativă și subsidiară celei dintâi.

Cea de-a doua condiție (cu caracter negativ) „subordonează caracterul licit al clauzei de neconcurență condiției de a nu se aduce, prin adoptarea ei, restrângeri excesive libertății părții care și-a asumat obligația de a se abține de la exercitarea unui anumit comerț”[11].

Cum această clauză este de natură a restrânge drepturile unei părți, ea trebuie să fie acceptată expres, în scris[12], de către partea care se obligă și care, pe această cale, renunță la dreptul ei de a desfășura o anumită activitate, pe o anumită perioadă[13]și într-un areal geografic[14]bine delimitat. Date fiind acest aspecte, aceasta este o clauză neuzuală în sensul consacrat de către art. 1203 C. civ., fără a fi însă o clauză ce nu poate fi negociată. Trebuie precizat și faptul că, prin introducerea unei astfel de clauze într-un anumit contract, este restrânsă și libertatea de a contracta a părții care se obligă, o posibilă extindere a sferei acestei clauze pe cale de interpretare fiind considerată nescrisă.

Mai mult, pentru a se putea considera că inserarea unei clauze de neconcurență a fost făcută cu bună-credință, în cuprinsul acesteia „părțile trebuie să stabilească, în primul rând, obiectul interdicției, adică sfera activităților comerciale pe care debitorul obligației nu poate să le îndeplinească, activități care sunt, în principiu, concordante cu cele practicate de creditorul obligației”[15].

Și cu privire la clauza de exclusivitate poate fi făcută o distincție asemănătoare; în acest sens, condiția pozitivă este reprezentată tot de interesul legitim și justificat al părții care o propune; totuși, și în acest caz, ea (clauza de exclusivitate, s.n.) trebuie acceptată în scris de către partea care se obligă, dat fiind faptul că este tot o clauză neuzuală, prin intermediul căreia este restrâns dreptul acesteia din urmă de a negocia, ori de a negocia sau încheia contracte într-o anumită zonă geografică.

Indiferent de modalitatea de inserare și de conținutul acesteia, o astfel de clauză este valabilă doar în măsura în care este inserată expres și acceptată ca atare, dat fiind faptul că, prin intermediul ei, este restrâns dreptul agentului de a contracta cu alți comitenți, prevederile art. 1203 C. civ. devenind aplicabile. Totuși, trebuie amintite și prevederile art. 2074 alin. (3) C. civ., unde este menționat că „agentul poate reprezenta mai mulți comitenți concurenți, pentru aceeași regiune și pentru același tip de contracte, numai dacă se stipulează expres în acest sens”. În această situație, „exclusivitatea conferită agentului poate fi una absolută sau relativă”[16]. Considerăm că mențiunea la care este făcută referire în dispozițiile citate trebuie să existe în fiecare contract de agenție încheiat de agentul respectiv. Ca urmare, constatăm că, dacă exclusivitatea unui anumit serviciu trebuie expres prevăzută în contract și lipsa exclusivității trebuie expres prevăzută în contract, însă numai cu privire la activitatea desfășurată de agent, nu și la utilizarea altor agenți de către același comitent. Pe cale de consecință, „nerespectarea obligației de exclusivitate poate atrage răspunderea contractuală a agentului”[17].


[1] Spre exemplu, Codul civil reglementează unele dintre contractele des întâlnite în activitatea comercială, cum ar fi: contractul de comision, de consignație și cel de expediție. Pentru amănunte cu privire la aceste contracte, a se vedea G. Boroi, I. Nicolae, în Fișe de drept civil (G. Boroi, M-M. Piviniceru, C.A. Anghelescu, B. Nazat, I. Nicolae, T-V. Rădulescu), ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 639-660.

[2] În cuprinsul Codului civil există însă dispoziții legale referitoare la anumite tipuri de clauze specifice, un exemplu în acest sens fiind clauza de neconcurență reglementată în cadrul capitolului destinat contractului de agenție.

[3] S. Braudo, Dictionnaire du droit privé, disponibil la https://www.dictionnaire-juridique.com/definition/clause-en-general.php, consultat la 07.03.2017.

[4] S. Braudo, Dictionnaire du droit privé, disponibil la https://www.dictionnaire-juridique.com/definition/clause-en-general.php, consultat la 07.03.2017.

[5] T.R. Popescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976, p. 346.

[6] M.I. Ionescu, Considerații referitoare la clauza de neconcurență în reglementarea contractului de agenție în Codul civil român, Revista Universul Juridic nr. 8, august 2015, pag. 23, disponibil pe http://revista.universuljuridic.ro/wp-content/uploads/2015/10/03_Revista_ Universul_Juridic_ nr_8-2015_PAGINAT_BT_M_I_Ionescu.pdf, consultat la 09.05.2017.

[7] B. Ștefănescu, O. Căpățînă (coord), Dicționar juridic de comerț exterior, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 101.

[8] Daniel Markgraf, Die Ausschließlichkeitsklausel în Gabler Wirtschaftslexikon, Springer Gabler Verlag (Herausgeber), disponibil la http://wirtschaftslexikon.gabler.de/Archiv/55799/qualitaet-v6.html, consultat la 11.05.2017.

[9] D.A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional. Tratat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 429.

[10] G. Coman, Concurența în dreptul intern și european, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 87.

[11] G. Coman, op. cit., p. 88.

[12] În acest sens, în art. 2075, alin. (2), C.civ., este prevăzut că „clauza de neconcurență trebuie redactată în scris, sub sancțiunea nulității absolute”.

[13] Art. 2075 alin. (4) C. civ. prevede că „Restrângerea activității prin clauza de neconcurență nu se poate întinde pe o perioadă mai mare de 2 ani de la data încetării contractului de agenție. Dacă s-a stabilit un termen mai lung de 2 ani, acesta se va reduce de drept la termenul maxim din prezentul alineat”.

[14] În art. 2075 alin. (3) se precizează că „Clauza de neconcurență se aplică doar pentru regiunea geografică sau pentru grupul de persoane și regiunea geografică la care se referă contractul de agenție și doar pentru bunurile și serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze și să încheie contracte. Orice extindere a sferei clauzei de neconcurență este considerată nescrisă”.

[15] D.A. Sitaru, op. cit., p. 431.

[16] Idem, p. 429.

[17] I. Bratiloveanu, Contractul de agenție în noul Cod civil, Universitatea Craiova, p. 3, disponibil la http://www.cabinet-avocat-craiova.ro/pdf/contractul%20de%20agentie.pdf, consultat la 11.05.2017.

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Clauzele de exclusivitate și de neconcurență – mecanisme juridice de protejare a întreprinderii profesioniștilor sau stipulații contractuale de restrângere excesivă a libertății părților contractante? was last modified: iulie 24th, 2017 by Roxana Matefi

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii