Class actions unional-europeană: între beneficii posibile și dificultăți de afirmare

Așa cum remarca, într-un studiu francez de referință în materie, profesorul François Terré, în domeniul dreptului, ca și în cele ale economiei sau culturii, globalizarea/mondializarea îmbracă în mod aproape ineluctabil forma americanizării, common law-ul american constituie modelul spre care tind mai mult sau mai puțin în mod voluntar celelalte sisteme juridice, în special cele din vechiul continent, în frunte cu dreptul Uniunii Europene. Contribuie la un atare fenomen, pe lângă așa-zisa „McDonalizare” a spiritelor și transformarea englezei în lingua franca și eficacitatea deosebită a instituțiilor și procedurilor judiciare de sorginte anglo-saxonă, deopotrivă sub aspectul asigurării efectivității semnificațiilor conferite și eficienței economice urmărite. Cel mai receptiv la asemenea influențe este, desigur, sistemul juridic unional-european, aferent unei structuri de integrare în primul rând economică și o participare de „bloc” în cadrul globalizării neoliberale. O ultimă expresie a acestei tendințe o reprezintă importul preconizat în plan european al procedurii de class actions originară din S.U.A. și predominantă aici și în Canada, dar în expansiune evidentă și spre alte azimuturi.

Într-adevăr, recent (mai precis la 22 iunie 2020), la Bruxelles, s-a anunțat realizarea unui acord între Parlamentul European și statele membre asupra termenilor unei propuneri de directivă unional-europeană destinată să generalizeze și să armonizeze regimul juridic al acțiunilor zise reprezentative, echivalentul class actions americane ori acțiunilor de grup franceze. Noua propunere, care nu a fost încă pe deplin validată de instanțele UE competente, după adoptarea și publicarea în „Jurnalul Oficial”, va trebui să fie transpusă în drepturile interne ale celor 27 de state membre într-un termen de 2 ani.

Obiectivul său este acela de a dota Uniunea Europeană cu o acțiune judiciară comună care să permită acționarea, în numele mai multor consumatori, a persoanelor juridice (întreprinderi) în fața jurisdicțiilor competente pentru a le obliga la repararea prejudiciului economic suportat de toți reclamanții astfel reprezentați.

1. Preconizata acțiune colectivă, care ar putea fi transnațională și deci să poată fi introdusă într-un stat membru al UE pentru toți consumatorii din cele 27 de țări componente interesați, va aveaun vast câmp de aplicare: dreptul consumului, sănătății și mediului, serviciilor financiare (ceea ce ar include prejudiciul bursier legat de operațiunile privind instrumentele financiare, cotate), transportul aerian și feroviar, energie, telecomunicații, protecția datelor.

În concret mecanismul procedural propus, care împrumută multe elemente comune din reglementările și practicile deja existente în unele țări europene, presupune elemente precum: un proces inițiat de o asociație de consumatori ori altă „entitate reprezentativă calificată” care reprezintă interesul colectiv (al consumatorilor); în scopul încetării unui comportament culpabil și reparării unui prejudiciu economic (cu excluderea altor tipuri de prejudicii, fizice ori morale, de exemplu) al consumatorilor; interzicând daunele-interese primitive, contrar class actions americană, în care întreprinderile vinovate pot să fie condamnate să plătească în plus, față de sumele care repară daunele, daune-interese extraordinare cu titlu de sancțiune.

Printre aspectele relativ inovante aduse de proiectul unional-european menționăm, de pildă, principiul „perdantul-plătește” potrivit căruia partea care pierde procesul suportă cheltuielile de judecată ori posibilitatea oferită judecătorului de a respinge acțiunile manifest nefondate la stadiul precoce al procedurii ori, dimpotrivă, să sancționeze întreprinderea vinovată prin aplicarea unei amenzi civile, pe lângă daunele-interese destinate (acordate) consumatorilor.

Reprezentând, în fapt, o nouă victorie a sistemului de common law în contextul globalizării în sensul avansului și impunerii figurilor sale juridice și în spațiul european, propunerea de directivă este prezentată oficial ca un progres major în apărarea drepturilor și intereselor consumatorilor.

2. Acceptarea noului transplant, inspirat și provenit de peste ocean, de către „organismul” juridic european și mai ales de către elementele fiecăruia dintre statele componente și eficiența sa practică rămân însă de văzut, cu atât mai mult cu cât experiențele naționale de până acum s-au dovedit destul de reținute în receptarea unor asemenea inovații.

Relevantă în acest sens e situația din Franța (Matthieu Brochier, Union Européenne – class actions à la française: abondance d’actions nuit-elle?, în „Recueil Dalloz” din 6 august 2020), care rămâne reper și pentru România în virtutea tradițiilor istorice și asemănărilor indiscutabile ale sistemelor juridice. Iar prima dintre concluziile articolului avocatului à la Cour evocat este semnificativă: echivalentul francez al class actions american a cunoscut până acum puțin succes, chiar dacă domeniul său de aplicare s-a extins progresiv, cuprinzând în prezent zone ca drepturile consumatorilor, dreptul sănătății, al mediului, în materie de protecție a datelor personale și în cea a discriminărilor suportate la locul de muncă, locația unui bun imobiliar.

Printr-o coincidență de calendar la 11 iunie a.c. a fost întocmit și s-a publicat La Paris raportul unei misiuni parlamentare de informare a Adunării Naționale a Franței privind „bilanțul și perspectivele acțiunilor de grup”, ceea ce favorizează în mod evident o analiză comparativă și desprinderea aspectelor de interes ale unui atare demers publicistic. Mai întâi, documentul parlamentar constată ineficacitatea class actions à la française din moment ce numai 21 de asemenea proceduri au fost introduse după 2014, din care 14 în domeniul consumului și nicio întreprindere nu și-a văzut angajată răspunderea sa, așa încât în mod obiectiv și evident nu s-au putut înregistra avansuri semnificative în apărarea consumatorilor. Totuși, oarecum mai înțelegători, parlamentarii consideră că respectiva procedură a putut avea un efect disuasiv asupra întreprinderilor prin simpla sa reglementare legală, care și-ar fi ameliorat practicile lor, ceea ce este dificil însă de verificat și cuantificat.

Sistemul este criticat pentru prea marea sa complexitate și procedurile excesiv de lungi, ceea ce îl fac mai puțin atractiv și practicabil. Dimpotrivă, asociațiile (de consumatori) și reprezentanții părților care au suportat prejudiciile colective preferă să-și întemeieze demersurile judiciare pe mecanismele clasice ale dreptului francez pentru a promova plângeri colective, lăsând astfel sarcina probei și responsabilitatea procedurii pe seama organelor de urmărire penală și a instanțelor judecătorești ori a adiționării acțiunilor individuale și să ajungă astfel la o „acțiune colectivă” în fața jurisdicțiilor civile, penale sau de contencios administrativ. Este adevărat că, spre o reglementare cât mai precisă, legiuitorul francez a încadrat acțiunea de grup în mecanisme procedurale complexe și lungi „pentru a nu zice penibile și greu de gerat de judecători și asociațiile consumatorilor” (M. Brochier). Astfel, justițiabilii rămân tentați să recurgă la procedurile ordinare, mai bine cunoscute și experimentate și să ignore în genere pe cele speciale.

O asemenea tendință s-ar putea perpetua, inclusiv în România, și după transpunerea directivei și preluarea procedurii colective unional-europene în dreptul intern și legiuitorul național se va limita la a adăuga noua acțiune pe lista tipurilor deja existente și cunoscute pentru plusurile și minusurile aferente fiecăruia. În plus, autorul francez se îndoiește de faptul că o atare abundență de proceduri posibile (procedura clasică, acțiunea de grup, acțiunea colectivă unional-europeană, dar și acțiunea conjunctă ori acțiunea în reprezentare conjunctă care există reglementată și nu se bucură de prea mare succes în Hexagon, spre exemplu) nu ar  prejudicia mai degrabă eficacitatea demersului judiciar general în materie, cu atâtea proceduri concurente, chiar incoerente în unele aspecte între ele, în plus îndelungate și întotdeauna afectate de un alea judiciar inevitabil.

3. Așa cum se remarcă în articolul mai sus invocat, pe lângă o atare multiplicare a procedurilor judiciare posibile și fezabile se constată, sub aceeași influență a globalizării juridice neoliberale, de common law și o dezvoltare a mecanismelor extrajudiciare, convenționale și alternative procesului judiciar; se vorbește chiar de o atitudine de încurajare a acestora, deopotrivă din partea legiuitorului și din cea a magistraților, din dorința și cu justificarea limitării numărului de cauze ce se înregistreazăpe rolul instanțelor, care generează și întrețin supraaglomerarea acestora cu consecințe negative asupra duratei și calității activității de înfăptuire a justiției. Din această perspectivă, textele legale și procedurile judiciare încearcă, prin organizarea lor, să stimuleze părțile să prefere, de exemplu, o mediere sau o conciliere, mai degrabă de a recurge la calea clasică a acționării în fața instanțelor judecătorești. Nu pot fi ignorate apoi avantajele intrinseci noilor proceduri care, pe lângă a fi confidențiale, au avantajul de a fi mai rapide decât procesul judiciar. Totodată, ele permit oferirea unui loc mai substanțial părților, care pot să-și găsească, astfel, ocazia expunerii situației din punctul lor de vedere și exprimării deschise a atitudinii procesuale în timp ce demersul judiciar de tip continental presupune implicarea în primul rând a „oamenilor de drept”, respectiv a magistraților și avocaților, în raport cu care prezența lor devine pur formală. Nu în ultimul rând, pentru întreprinderi asemenea medieri și tranzacții de grup permit un control mai adecvat și eficient al riscului global și favorizează negocierea și stabilirea unei anvelope de indemnizare maximă, oricare ar fi numărul persoanelor care reclamă suportarea și cu repararea prejudiciului economic și eliminarea astfel a incertitudinilor de tot felul.

În același context al extinderii practicilor de tip american și ofensivei sistemului de drept anglo-saxon, cu atât mai mult în lumea afacerilor se observă posibilitatea instituirii, în  aceeași logică și cu caracter complementar cu atari medieri colective, de fonduri de indemnizare care există deja și în unele state europene pentru anumite tipuri de prejudicii ori de organisme publice menite să organizeze dispozitive de indemnizare, amiabile, rapide și gratuite cum se uzitează, de pildă, în privința victimelor accidentelor medicale.

În fine, să mai notăm, în plan practic, că, în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a preconizatei directive privind acțiunile reprezentative, Comisia Europeană va trebui să decidă dacă este necesară crearea unui mediator unional-european pentru acțiunile colective, cu rolul de a supraveghea modul de aplicare a noii proceduri, evalua funcționarea sa în cadrul mecanismului judiciar general, relevând, așadar, aspectele pozitive și neajunsurile înregistrate și propunând, prin concluziile rezultate, perspective de perfecționare a sa.

Dincolo de rolul de informare asupra unei noutăți de reglementare vizând o problemă inedită și întreprinsă la nivelul UE, rândurile de față se doresc a fi și o punere în temă cu valoare de avertisment asupra efortului ce se cuvine depus în privința implementării în dreptul intern a preconizatei directive. Este, mai întâi, cunoscută superficialitatea noastră în această privință, în sensul unor transpuneri formale, prin simple traduceri a actelor legislative europene de acest tip, fără preocuparea necesară de particularizare a mijloacelor și instrumentelor juridico-administrative menite să conducă la atingerea obiectivelor stabilite la nivel unional-european. La aceasta se adaugă în cazul de față noutatea procedurii astfel importate și ce se vrea implementată în dreptul românesc, care s-a manifestat până acum destul de indiferent și puțin receptiv la importurile din common law și asigurarea expresiilor lor juridice interne corespunzătoare și eficiente. Să ne amintim, în acest context, de soarta medierii ca instrument alternativ de soluționare a litigiilor, primită cu urale, reglementată cu acribie, dar repede abandonată în aplicare în fața mentalităților juridice și realităților socio-economice mai puțin dispuse să o accepte. Pentru a nu se repeta o atare experiență ar trebui, poate, ca entitățile competente să se preocupe de pe acum de modalitățile cele mai potrivite de receptare și reglementare a noii proceduri, concomitent cu o informare pertinentă asupra nevoii introducerii și avantajelor pe care le prezintă class acsions în peisajul juridic românesc actual și în perspectivă.

Class actions unional-europeană: între beneficii posibile și dificultăți de afirmare was last modified: septembrie 3rd, 2020 by Mircea Duțu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii