Cheltuielile de judecată. Calificare juridică. Regim juridic. O abordare riguroasă sau relaxată?

PREAMBUL

„Cu cheltuieli?” Aceasta este întrebarea care a intrat în reflexul instanțelor de judecată înainte de a închide dezbaterile asupra fondului cauzei și de a rămâne în pronunțare.

„Da, onorată instanță”, „Cu cheltuieli reprezentând (…)” sau „Pe cale separată, onorată instanță” sunt răspunsurile care se aud cel mai adesea de la destinatarul întrebării adresate de către instanță.

Este îndreptățită, însă, o abordare atât de relaxată a chestiunilor ce țin de solicitarea cheltuielilor de judecată? Se pot solicita ori se poate renunța, atât de ușor, oricând, la cheltuielile de judecată? Oare solicitarea cheltuielilor de judecată nu trebuie circumscrisă, și ea, unor norme procedurale?

Trebuie precizat încă de la început faptul că acest studiu nu își propune să analizeze fondul solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată (i.e. cine este îndreptățit să le pretindă și cine va fi obligat să le suporte), ci calificarea juridică a acestei solicitări, precum și limitele temporale care o cenzurează.

Pe cale de consecință, în rândurile ce urmează vom pune față în față cele două maniere de abordare a chestiunii enunțate, respectiv abordarea riguroasă, fundamentată pe textele Codului de procedură civilă și abordarea relaxată, justificată în mod cutumiar și întâlnită cel mai des în practica instanțelor de judecată.

  1. ABORDAREA RIGUROASĂ

„Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”, dispune art. 453 alin. (1) C.proc.civ. Fidel principiului disponibilității, textul citat vorbește despre cererea părții care a câștigat procesul, cerere în absența căreia instanța nu ar putea obliga pe adversar la suportarea cheltuielilor de judecată. Totuși, textul nu face nicio precizare în legătură cu momentul la care sau până la care poate fi formulată o astfel de cerere.

Art. 452 C.proc.civ. arată că „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”.

Pentru ca partea să poată face dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată, aceasta trebuie întâi să le pretindă. Astfel, pretinderea cheltuielilor de judecată va avea loc anterior (chiar și cu o secundă intelectuală) dovedirii existenței și întinderii lor, această dovadă putând fi făcută cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor în fond. Așadar, solicitarea cheltuielilor de judecată trebuie făcută anterior închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, fără însă ca textele din materia cheltuielilor de judecată să precizeze momentul până la care o astfel de solicitare poate fi făcută.

Întrucât normele din materia cheltuielilor de judecată sunt norme speciale, pe alocuri chiar derogatorii față de normele de drept comun, ele sunt de strictă interpretare și aplicare. Dintr-o asemenea normă nu pot fi extrase mai multe reguli decât ea oferă, ci, din contră, tăcerea normei speciale trebuie completată cu regimul juridic dictat de norma generală[1].

Astfel, în lipsa unei precizări exprese a termenului până la care poate fi formulată cererea de solicitare a cheltuielilor de judecată, s-ar putea susține că legiuitorul a lăsat edificarea acestei probleme în „sarcina” normelor de drept comun.

În continuare, vom prezenta consecințele care decurg din aplicarea acestui raționament.

1.1. Calificarea juridică a solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată

Pentru reclamant, solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată are natura unei cereri accesorii, conform art. 30 alin. (4) C.proc.civ., întrucât depinde de soluția dată asupra pretențiilor sale deduse judecății[2].

Pentru pârât, s-ar putea afirma că are natura unei cereri incidentale, întrucât ea nu depinde de soluția dată asupra unui capăt de cerere principal. Natura unei cereri proprii (a pârâtului) nu se poate aprecia prin raportare la cererea altei părți (a reclamantului), iar apărările formulate de pârât prin întâmpinare nu cuprind capete de cerere. Prin urmare, solicitarea cheltuielilor de judecată apare ca o cerere reconvențională formulată de pârât împotriva reclamantului, întemeiată pe culpa sa procesuală. Calificarea satisface exigențele art. 209 alin. (1) C.proc.civ., cererea reconvențională a pârâtului fiind strâns legată de cererea de chemare în judecată a reclamantului [pretenții (…) strâns legate de aceasta”]. Desigur, atunci când reclamantul câștigă procesul, nu va putea fi reținută culpa sa procesuală și, pe cale de consecință, solicitarea pârâtului va fi respinsă ca neîntemeiată.

Calificarea rămâne valabilă chiar și în contextul discuțiilor privind taxa de timbru datorată pentru solicitarea cheltuielilor de judecată. Nu încape îndoială asupra faptului că practica instanțelor judecătorești este unitară sub acest aspect – solicitarea cheltuielilor de judecată nu se timbrează în cadrul procesului în care au fost pretinse.

În același sens, în literatura de specialitate se opinează[3] că Normele metodologice din 22 aprilie 1999 pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru nu au fost abrogate odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 80/2013, care a abrogat Legea nr. 146/1997 și, astfel, ele produc efecte în continuare.

Art. 14 din aceste Norme metodologice arată că „de asemenea, nu se timbrează: cererile de îndreptare a erorilor materiale, tranzacțiile intervenite între părți în cursul procesului civil, cererile accesorii privind cheltuielile de judecată, precum și cererile pentru exercitarea căilor de atac în astfel de situații.

Cât privește noțiunea de „cereri accesorii” privind cheltuielile de judecată, doctrina a arătat că trebuie înțeleasă în sensul ca aceste cheltuieli „să fi fost efectuate în chiar procesul în care sunt revendicate”[4].

Prin urmare, condiția care trebuie îndeplinită pentru ca solicitarea cheltuielilor de judecată să fie scutită de la plata taxei de timbru este aceea ca ele să fie accesorii procesului în care au fost pretinse, adică să fi fost ocazionate în legătură cu acel proces, indiferent dacă solicitarea cheltuielilor de judecată are natura unei cereri accesorii sau incidentale în interiorul acelui proces.

Ca atare, putem conchide că solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată îmbracă forma unei cereri accesorii ori incidentale (i.e. reconvenționale), după cum a fost formulată de către reclamant sau de către pârât[5].

În acest context, urmează să analizăm modul în care regimul general aplicabil cererii de chemare în judecată, respectiv cererii reconvenționale se răsfrânge asupra solicitării cheltuielilor de judecată.

1.2. Regimul juridic aplicabil solicitării cheltuielilor de judecată

Conform art. 194 lit. c) C.proc.civ., reclamantul trebuie să indice în cuprinsul cererii de chemare în judecată obiectul cererii și valoarea lui. De aici rezultă că reclamantul trebuie să solicite, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, precum și cuantumul acestora. Totuși, având în vedere situația particulară a cheltuielilor de judecată, care nu pot fi anticipate cu acuratețe încă de la începutul procesului, art. 452 C.proc.civ. derogă de la această normă și permite ca existența și întinderea cheltuielilor să fie dovedită cel târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Prin urmare, s-ar putea afirma că solicitarea cheltuielilor de judecată trebuie făcută în cuprinsul cererii de chemare în judecată[6], dar că arătarea întinderii lor și a dovezilor aferente poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Cât privește solicitarea făcută de pârât[7], pe calea cererii reconvenționale, raționamentul expus anterior se aplică în mod corespunzător, întrucât „cererea (reconvențională – nn) trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată”, conform art. 209 alin. (3) C.proc.civ. Pentru simplificarea argumentului, acolo unde este posibil, nu vom mai opera distincția dintre reclamant și pârât, ci îi vom desemna sub denumirea de parte[8].

Având în vedere regula conturată anterior, în continuare vom analiza (A) în faza de judecată desfășurată în fața primei instanțe, (i) situația în care solicitarea cheltuielilor a fost făcută conform, dar la închiderea dezbaterilor partea le solicită pe cale separată, respectiv (ii) situația în care solicitarea cheltuielilor nu a fost făcută conform, dar la închiderea dezbaterilor partea solicită cheltuieli de judecată, (B) faza de judecată aferentă căilor de atac de reformare, precum și (C) faza de judecată aferentă căilor de atac de retractare.

(A) Faza de judecată desfășurată în fața primei instanțe

(i) Solicitarea cheltuielilor a fost făcută conform, dar la închiderea dezbaterilor partea le solicită pe cale separată

De cele mai multe ori, motivul care stă la baza precizării că vor fi solicitate pe cale separată cheltuielile de judecată este că nu se poate face dovada lor la acel moment (e.g. avocatul sau partea nu are înscrisurile doveditoare asupra sa, clientul nu a plătit onorariul avocațial etc.).

Această precizare făcută înainte de închiderea dezbaterilor în fond, după ce, în prealabil, cheltuielile de judecată fuseseră solicitate prin cererea de chemare în judecată/întâmpinare, reprezintă, de fapt, o veritabilă renunțare la judecată[9].

Renunțarea la judecată are ca efect scoaterea de sub analiza instanței a unei pretenții cu care aceasta fusese inițial învestită. Similar, solicitarea cheltuielilor pe cale separată are ca efect dezînvestirea instanței în legătură cu pretenția constând în obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Totuși, renunțarea trebuie să respecte exigențele art. 406 C.proc.civ. În primul rând, renunțarea trebuie făcută personal sau prin mandatar cu procură specială. Astfel, avocatul care solicită cheltuielile de judecată pe cale separată trebuie să facă dovada unui mandat special acordat de către clientul său, prin care este împuternicit să facă acte de dispoziție, astfel cum indică art. 81 alin. (1) C.proc.civ[10]. În caz contrar, instanța ar trebui să respingă solicitarea sa de recuperare a cheltuielilor de judecată pe cale separată[11].

În al doilea rând, prin ipoteză, renunțarea va fi făcută la primul termen de judecată sau ulterior acestui moment. Ca atare, partea care solicită cheltuieli de judecată pe cale separată va fi condiționată de acordul, expres sau tacit, al părții adverse. În lipsa unui asemenea acord, instanța va trebui să respingă solicitarea.

În acest context, instanța nu va putea lua act de solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată și va fi nevoită să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat. Consecințele care decurg de aici sunt spectaculoase pentru partea care va pierde procesul și dezastruoase pentru partea care va câștiga – în apel nu se pot depune înscrisuri doveditoare ale cheltuielilor făcute în primă instanță și, deci, aceste cheltuieli de judecată nu vor mai putea fi pretinse, iar unei solicitări pe cale separată a acestor cheltuieli i se va opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care au fost respinse[12].

(ii) Solicitarea cheltuielilor nu a fost făcută conform, dar la închiderea dezbaterilor partea solicită cheltuieli de judecată

În situația în care reclamantul nu a învestit instanța și cu o cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, o astfel de solicitare făcută la momentul închiderii dezbaterilor în fond va avea natura unei modificări a cererii de chemare în judecată, supusă rigorilor art. 204 C.proc.civ.

Modificarea cererii nu s-ar putea încadra în excepția prevăzută de art. 204 alin. (2) pct. 2. C.proc.civ., întrucât este vorba despre un alt obiect al cererii de chemare în judecată, reclamantul urmărind să învestească instanța cu analiza unei noi pretenții, anume solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, dacă solicitarea va fi făcută ulterior primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, va fi necesar acordul expres al tuturor părților, conform art. 204 alin. (3) C.proc.civ. În caz contrar, instanța va trebui să respingă această solicitare. Reclamantul va putea, însă, pretinde cheltuielile de judecată pe cale separată[13], întrucât nu se va putea opune autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, instanța nefiind învestită cu soluționarea unei asemenea cereri.

În ceea ce privește solicitarea făcută de pârât, aceasta trebuie să respecte exigențele art. 209 alin. (4) C.proc.civ., respectiv trebuie formulată odată cu întâmpinarea sau, dacă nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată, sub sancțiunea decăderii.

Prin urmare, dacă se depășește acest moment procesual, pârâtul ar trebui să fie decăzut din dreptul de a mai solicita cheltuielile de judecată în cadrul acelui litigiu. Desigur, el se poate îndrepta pe cale separată pentru valorificarea acestor pretenții dacă acțiunea reclamantului este respinsă, întrucât nu i se poate opune autoritatea de lucru judecat.

(B) Faza de judecată aferentă căilor de atac de reformare

Conform principiului tantum devolutum quantum iudicatum, exprimat în art. 478 alin. (3) C.proc.civ. din reglementarea apelului[14], nu se pot schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Astfel, s-ar putea susține că, dacă în primă instanță nu au fost solicitate cheltuieli de judecată, o astfel de solicitare nu poate fi făcută nici în calea de atac. Pe de o parte, nu pot fi solicitate cheltuielile de judecată aferente fazei de judecată în primă instanță, întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 452 C.proc.civ., care condiționează dovada existenței și întinderii lor până la închiderea dezbaterilor în fond (în fața primei instanțe) și, totodată, ar constitui o pretenție nouă formulată în apel. Pe de altă parte, nu pot fi solicitate nici cheltuielile de judecată aferente căii de atac, întrucât ar constitui o pretenție nouă față de cadrul procesual conturat în primă instanță.

În schimb, dacă au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, partea care declară calea de atac va putea solicita atât cheltuielile de judecată aferentei fazei de judecată desfășurate în fața primei instanțe, cât și cheltuielile de judecată aferente căii de atac, în baza art. 478 alin. (5) C.proc.civ. Sintagma „orice alte despăgubiri ivite după pronunțarea hotărârii primei instanțe” poate fi interpretată în sensul că solicitarea făcută în primă instanță de acordare a cheltuielilor de judecată are în vedere cheltuielile făcute pe durata întregului proces, în calea de atac operând numai o actualizare a pretenției deduse judecății în primă instanță.

În această situație, pentru partea declarantă a căii de atac, este evident că mijlocul procedural pentru solicitarea cheltuielilor de judecată este chiar calea de atac declarată, sub sancțiunea decăderii. În schimb, pentru intimat, solicitarea cheltuielilor de judecată ar putea fi calificată drept un apel incident atipic, în sensul că nu tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe (ci doar la actualizarea creanței) și nici nu rămâne fără efecte în cazul prevăzut la art. 472 alin. (2) C.proc.civ. (căci culpa procesuală a apelantului subzistă). Astfel, solicitarea cheltuielilor de judecată pentru faza apelului, de către intimat, va trebui să fie făcută în termenul pentru depunerea întâmpinării la apelul principal, sub sancțiunea decăderii, conform art. 474 alin. (1) C.proc.civ.

În ipoteza în care partea a solicitat în mod conform cheltuieli de judecată atât în fața primei instanțe, cât și în calea de atac, însă la închiderea dezbaterilor arată că va solicita cheltuieli pe cale separată, această precizare poate avea mai multe valori juridice. Pe de o parte, poate fi cazul unei renunțări la judecată, situație în care se vor aplica dispozițiile art. 409 C.proc.civ., dacă adversarul își exprimă acordul. Pe de altă parte, poate fi vorba doar despre cheltuielile de judecată făcute în calea de atac, situație ce va fi calificată drept o achiesare la hotărârea atacată, în condițiile art. 463 C.proc.civ., iar partea nu va mai putea pretinde acele cheltuieli pe cale separată[15].

Dacă, deși a solicitat cheltuieli de judecată în mod conform în primă instanță, partea nu face nicio referire cu privire la acest aspect prin cererea de declarare a căii de atac, atunci trebuie din nou calificată poziția sa procesuală referitoare la cheltuielile de judecată. S-ar putea considera că achiesează parțial la hotărârea atacată, sub aspectul respingerii cheltuielilor de judecată? Din economia art. 464 alin. (3) C.proc.civ., nu s-ar putea deduce intenția neechivocă a apelantului de a achiesa, chiar și parțial, la hotărârea atacată, cât timp nu există o limitare expresă a caracterului devolutiv al apelului.

În realitate, vor fi aplicabile dispozițiile art. 477 C.proc.civ., în sensul că devoluțiunea va opera inclusiv cu privire la soluția dată asupra cheltuielilor de judecată. Totuși, în situația admiterii căii de atac, cheltuielile de judecată aferente acestei faze procesuale nu vor putea fi obținute, în cadrul procesului, în lipsa unei solicitări conforme în acest sens și nici pe cale separată[16].

Prin urmare, în faza procesuală a căilor de atac de reformare, solicitarea cheltuielilor de judecată va fi dublu condiționată: pe de o parte, solicitarea trebuie să fi fost făcută conform în fața primei instanțe, iar pe de altă parte, solicitarea trebuie făcută conform și în fața instanței de reformare (în termenul pentru motivarea căii de atac, respectiv în termenul pentru depunerea întâmpinării)[17].

 (C) Faza de judecată aferentă căilor de atac de retractare

În privința căilor de atac de retractare, întrucât se tinde la anularea sau schimbarea unei hotărâri pronunțate de o instanță, deci este vorba despre cereri în legătură cu un proces deja început, cheltuielile de judecată (pentru întreg procesul, inclusiv cele din calea de atac de retractare) vor putea fi solicitate doar dacă au fost solicitate conform în fața primei instanțe.

În plus, și în acest caz operează acea dublă condiționare arătată anterior, în sensul că pot fi obținute cheltuielile de judecată aferente exercitării căii de retractare doar dacă au fost solicitate conform în fața instanței învestite cu o asemenea cerere. Fiindcă procedura de judecată este cea aplicabilă hotărârii atacate, conform art. 508 alin. (1) C.proc.civ., respectiv 513 alin. (1) C.proc.civ., solicitarea cheltuielilor de judecată în fața instanței astfel învestite va trebui făcută în mod corespunzător celor descrise în secțiunile dedicate judecății în primă instanță și în căile de atac de reformare.

1.3. Compensarea cheltuielilor de judecată

În privința compensării cheltuielilor de judecată, art. 453 alin. (2) C.proc.civ. arată că atunci „când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată”.

Sub acest aspect, prin Decizia de îndrumare nr. 11/1959, Plenul Tribunalului Suprem arată că „în cazul în care acțiunea a avut mai multe capete de cerere, dintre care numai unul a fost admis, iar celelalte au fost respinse, instanța trebuie să aprecieze în ce măsură fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de parte în tot cursul procesului. În asemenea cazuri urmează să se examineze dacă nu este locul a se compensa, în total sau în parte, aceste cheltuieli (…)”.

Având în vedere că atât reclamantul, cât și pârâtul solicită cheltuieli de judecată, iar admiterea parțială a cererii de chemare în judecată atrage culpa procesuală a ambelor părți, următorul exemplu poate fi propus: reclamantul a formulat trei capete de cerere împotriva pârâtului, dintre care doar două au fost admise. Aceasta înseamnă că reclamantul se află în culpă procesuală în privința unui capăt de cerere, iar pârâtul se află în culpă în privința celorlalte două. Astfel, solicitarea reclamantului privind cheltuielile de judecată ar putea fi admisă numai în parte, respectiv pentru cele două capete de cerere câștigate. Totodată, și solicitarea pârâtului ar putea fi admisă tot în parte, pentru capătul de cerere respins reclamantului. În acest context, soluția adecvată ar putea fi cea de compensare a solicitărilor admise până la concurența celei mai mici (2/3 în favoarea reclamantului și 1/3 în favoarea pârâtului), rezultând admiterea solicitării reclamantului în privința a 1/3 din cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate.

Raționamentul se va aplica în mod corespunzător și atunci când în cauză există cereri de partea ambelor părți ori ale intervenienților[18], precum și în căile de atac, ținând cont de soluția finală a instanței și de cheltuielile efectuate pe întreaga durată a litigiului.

În schimb, dacă una dintre părți nu solicită cheltuieli de judecată, în ipoteza în care   s-ar reține culpa procesuală a ambelor părți, instanța nu ar putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată fără a încălca principiul disponibilității, întrucât ar însemna să îi dea unei părți mai mult decât a cerut.

Un exemplu ilustrativ al situației descrise anterior ar fi acela în care ambele părți formulează cale de atac împotriva hotărârii, ambele căi de atac sunt respinse (sau anulate, perimate etc.) și doar o parte solicită cheltuieli de judecată. Vom presupune că fiecare parte a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 de lei (500 de lei pentru propria sa cale de atac și 500 de lei pentru apărările față de calea de atac declarată de adversar). Întrucât ambele căi de atac au fost pierdute, fiecare parte va datora cheltuieli de judecată adversarului în raport de calea de atac pierdută. Astfel, P1 îi va datora cheltuieli de judecată lui P2 pentru că i se poate imputa o culpă procesuală față de soluția de respingere a propriei căi de atac, însă și P2 îi va datora, la rândul său, lui P1 cheltuieli de judecată pentru calea sa de atac respinsă. În mod normal, ar putea opera o compensare totală a cheltuielilor. Totuși, dacă doar P1 solicită cheltuieli de judecată, atunci soluția instanței va fi conturată astfel: în calea de atac formulată de P1, acesta nu are dreptul la cheltuielile de judecată proprii, în cuantum de 500 de lei, întrucât calea de atac a fost respinsă, dar nici nu va datora cheltuielile făcute de P2 (tot în cuantum de 500 de lei), întrucât acesta nu le-a solicitat. În calea de atac formulată de P2, care a fost respinsă, P2 nu are dreptul la cheltuielile proprii (în cuantum de 500 de lei), dar va fi ținut să acopere cheltuielile făcute de P1 (500 de lei). Per total, soluția instanței va fi de a-l obliga pe P2 la plata a 500 de lei către P1, fără a putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată, căci, în caz contrar, s-ar încălca principiul disponibilității.

 

  1. ABORDAREA RELAXATĂ

Așa cum s-a văzut, abordarea riguroasă a solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată, descrisă anterior, prezintă o serie de inconveniente ce ar duce la îngreunarea soluționării unui litigiu față de o chestiune care, până la urmă, este inerentă procesului civil, motiv pentru care există foarte puține instanțe care aplică, măcar și în parte, această abordare.

În epoca vechiului Cod de procedură civilă, prin Decizia de îndrumare nr. 11/1959, Plenul Tribunalului Suprem a statuat că „potrivit art. 274 c. proc. civ., cheltuielile de judecată se acordă la cererea părții cîștigătoare. În consecință, ele nu se pot acorda de instanță din oficiu. Pentru a se evita, însă, situațiile în care partea cîștigătoare nu solicită cheltuielile de judecată din simplă omisiune, instanțele trebuie să facă uz de rolul activ, la care sînt obligate de dispozițiile art. 129 și 130 c. proc. civ. și să pună în vedere părților, cu ocazia dezbaterii finale a procesului, dreptul pe care-l au de a cere cheltuieli de judecată”.

Optica fostului Tribunal Suprem a fost îmbrățișată de doctrina vremii, arătându-se că „instanța acordă aceste cheltuieli numai la cerere, dar înainte de închiderea dezbaterilor este obligată să atragă atenția părților asupra dreptului pe care îl au de a solicita cheltuieli de judecată” [19].

Tot astfel, doctrina noului Cod de procedură civilă, reținând de actualitate Decizia de îndrumare nr. 11/1959 a Plenului Tribunalului Suprem, arată că: „legea nu impune exigența ca partea să solicite plata cheltuielilor de judecată în anumite limite ale procesului. De aceea, obligarea la plata cheltuielilor de judecată poate fi solicitată și cu prilejul dezbaterii cauzei în fond, respectiv, așa cum dispune art. 452, până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Deși instanța nu poate dispune obligarea din oficiu la plata cheltuielilor de judecată, ea este obligată să pună în vedere părților, în baza principiului rolului activ, că au dreptul să le solicite” [20].

În ce ne privește, am arătat în prima parte a acestui studiu motivele care ne determină să nu fim de acord cu această opinie. De asemenea, trebuie subliniat faptul că în literatura juridică de specialitate nu s-a făcut nicicând o analiză temeinică a regimului juridic al solicitării cheltuielilor de judecată și nici nu au fost analizate rațiunile care au stat la baza Deciziei fostului Tribunal Suprem, ci doar s-a preluat în mod reflex o idee până când a devenit o cutumă, aparent, de necontestat.

În fine, trebuie să recunoaștem că realitatea este în sensul în care un procent covârșitor al instanțelor civile iau act de aecastă solicitare a părților făcută înaintea închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, indiferent de sensul în care este făcută și indiferent de precizările anterioare făcute tot de către părți, pentru că – de ce să nu admitem – aceasta este abordarea cea mai practică și mai comodă.

 

  1. CONCLUZIE

Abordarea riguroasă militează pentru precizie, previzibilitate, ordine, căci numai în prezența unei reglementări coerente poate fi evitat haosul și pot fi garantate drepturile fundamentale ale părților.

În schimb, abordarea relaxată este cea mai comodă și mai practică:  lipsa de diligență a avocatului care nu are la el dovada cheltuielilor de judecată sau conduita clientului care nu achită onorariul la timp pot fi acoperite simplu prin precizarea „pe cale separată”;  omisiunea de a pretinde cheltuieli încă de la începutul procesului poate fi acoperită prin solicitarea de la final; instanțele nu mai pierd timp cu motivarea soluției date asupra acestei pretenții.

Totuși, în acest fel se elimină rigurozitatea care trebuie să caracterizeze, mai presus de toate, știința dreptului procesual civil. Din lipsa rigurozității derivă o lipsă a predictibilității și poate chiar o încălcare a principiilor ce clădesc procesul civil – contradictorialitatea, dreptul la apărare, buna-credință. Or, nimic nu este mai periculos decât un proces în care părțile sunt lipsite de aceste garanții fundamentale, iar cursul firesc al lucrurilor este supus întâmplării.

Profesorul Viorel Mihai Ciobanu arăta că „este deosebit de utilă pentru înțelegerea instituțiilor procesuale cunoașterea evoluției lor istorice”[21]. Deși instituția cheltuielilor de judecată nu a suferit modificări însemnate, nici nu a beneficiat de atenția meritată. Conchidem, astfel, în sensul că ar fi necesară o punctuală intervenție a legiuitorului asupra regimului juridic al cheltuielilor – când și cum pot fi cerute.

În fine, încheiem aceste rânduri punând față în față consecințele celor două abordări, spre a fi supuse testului criticii doctrinare și practice și, mai presus de toate, al timpului.

Abordarea riguroasă. În fața primei instanțe:

  1. În cazul în care partea a solicitat în prealabil, în mod conform, cheltuieli de judecată, dar apoi le solicită pe cale separată, va fi condiționată de acordul, expres sau tacit, al părții adverse, cu aplicarea regulilor de la renunțarea la judecată.
  2. În cazul în care partea nu a solicitat în prealabil cheltuieli de judecată, nu le va mai putea solicita în cadrul aceluiași proces, dacă solicitarea intervine după primul termen de judecată pentru reclamant, respectiv după momentul depunerii întâmpinării pentru pârât (sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, după primul termen de judecată).

În faza de judecată aferentă căilor de atac de reformare ori de retractare, precum și în rejudecare:

Solicitarea cheltuielilor de judecată este dublu condiționată: pe de o parte, solicitarea trebuie să fi fost făcută conform în fața primei instanțe (și a tuturor instanțelor intermediare), iar pe de altă parte, solicitarea trebuie făcută conform și în fața instanței de reformare sau retractare (în termenul pentru motivarea căii de atac, respectiv în termenul pentru depunerea întâmpinării).

Abordarea relaxată. Cheltuielile de judecată pot fi solicitate oricând până la închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, în orice fază procesuală, dar nu și omisso medio. În aceeași măsură, partea poate arăta că își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. Instanța va lua act de aceste precizări, fără să analizeze poziția părților avută pe parcursul procesului.

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

 


 

 

[1] În același sens, V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Volumul I. Teoria generală, Editura Național, București, 1996, p. 172.

[2] V.M. Ciobanu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I. art. 1-526, ediția a II-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 155.

[3] L.-Al. Viorel, G. Viorel și alții, Legislația privind taxele judiciare de timbru, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 74 și urm.

[4] Idem, p. 78.

[5] Concluzia se aplică în mod corespunzător și în cazul intervențiilor voluntare sau forțate, în funcție de calitatea dobândită de terțul intervenient, cu excepția intervenției voluntare accesorii, caz în care acesta din urmă nu și-ar putea recupera propriile cheltuieli de judecată.

[6] Ori în cuprinsul primului act de procedură întocmit de intervenientul voluntar principal, respectiv de intervenientul forțat care dobândește calitatea de reclamant.

[7] Ori de intervenientul forțat care dobândește calitatea de pârât, asimilând, aici, și chematul în garanție.

[8] Similar, nu vom mai face trimitere nici la formele de intervenție, raționamentul urmând a se aplica în mod corespunzător, în funcție de cele arătate în prezenta subsecțiune.

[9] Este necesară o distincție, după cum partea precizează că va solicita, în întregime pe cale separată, cheltuielile de judecată ori numai o parte (e.g. onorariul avocațial). În prima ipoteză, este vorba despre o veritabilă renunțare la judecată. În cea de-a doua, apreciem că nu este vorba despre o renunțare la judecată. Dat fiind regimul particular al cheltuielilor de judecată, a căror întindere poate fi stabilită până la închiderea dezbaterilor asupra fondului pricinii, partea va arăta întinderea cheltuielilor cu care învestește instanța. Astfel, în prezența unei solicitări exprese a părții, în sensul în care cheltuielile de judecată au o anumită componență (e.g. taxă de timbru, onorariu expert, onorariu avocațial etc.), dar care pretinde pe calea acelui proces doar o parte (e.g. taxa de timbru și onorariul avocațial), apreciem că nu se va putea opune autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri față de un nou proces în care se va pretinde restul cheltuielilor de judecată, întrucât partea a arătat în mod expres care este componența creanței și în ce limite înțelege să o supună judecății. Astfel, în fazele ulterioare ale litigiului, se va pune problema actualizării creanței constând în cheltuielile de judecată astfel cum au fost pretinse în fața primei instanțe (e.g. nu ar putea fi solicitat în apel onorariul avocațial aferent acestei faze, dacă s-a arătat în primă instanță că se solicită pe cale separată, căci, în caz contrar, ar fi o cerere nouă în apel, dar ar putea fi actualizată cheltuiala constând în taxe judiciare de timbru, onorariu expert etc., dacă au fost pretinse în primă instanță).

De asemenea, nu poate fi primită în calea de atac o precizare în sensul în care o parte a cheltuielilor de judecată aferente căii de atac va fi solicitată pe cale separată, întrucât în alte faze procesuale decât prima instanță se pune problema actualizării creanței. Or, dacă se va solicita actualizarea creanței numai în parte, atunci se va constata cu autoritate de lucru judecat că doar aceea este întinderea reală a creanței, fapt ce se va opune unei solicitări pe cale separată pentru diferență.

În continuarea studiului, însă, ne vom referi doar la acele situații în care este vorba despre solicitări privind întregul cuantum al cheltuielilor de judecată.

[10] A se vedea Sentința civilă nr. 4722/2017, pronunțată la data de 23.06.2017 de Judecătoria Sectorului 5 București, disponibilă la adresa www.idrept.ro; Sentința civilă nr. 6608/2015, pronunțată la data de 11.06.2015 de Judecătoria Sectorului 2 București, disponibilă la adresa www.idrept.ro; Decizia nr. 943/2015, pronunțată la data de 02.11.2015 de Tribunalul Sibiu, disponibilă la adresa www.idrept.ro.

[11] În același sens, A.M. Puiu, N. Adriana, A.C. Puiu, Cheltuielile de judecată, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 193.

[12] A. Nicolae în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1257.

[13] Nu s-ar putea considera că ne aflăm în prezența unui caz de minus petita și nu se va putea solicita completarea hotărârii, conform art. 444 C.proc.civ. ori revizuirea întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., întrucât instanța nu a fost învestită cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

[14] Toate referirile la calea de atac a apelului se vor aplica în mod corespunzător și în ceea ce privește calea de atac a recursului.

[15] Întinderea creanței ce se cerea a fi actualizată prin solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în calea de atac va fi stabilită cu autoritate de lucru judecat de hotărârea atacată.

[16] În ipoteza în care o parte este îndreptățită la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanțelor inferioare, dar în fața instanței care judecă procesul în acel moment nu solicită cheltuieli de judecată, apreciem că acestea nu ar mai putea fi recuperate ulterior, pe cale separată. Solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată făcută în fața primei instanțe vizează, în mod firesc, acordarea cheltuielilor de judecată pentru tot cursul litigiului, urmând ca respectiva creanță să fie actualizată pe măsură ce procesul evoluează. Astfel, dacă partea nu solicită cheltuieli de judecată în apel, spre exemplu, dar a fost îndreptățită să le obțină în fața primei instanțe, nu va putea argumenta ulterior că acea creanță solicitată în primă instanță nu a fost satisfăcută în mod integral. Întrucât în căile de atac este vorba doar despre o actualizare a creanței, orice omisiune va fi interpretată cu autoritate de lucru judecat în sensul că aceea este întinderea reală a creanței.

Situația este similară cazului în care se pretinde repararea unui prejudiciu consumat și evaluat la momentul formulării cererii. Ulterior, în lipsa apariției unor elemente noi, nu s-ar putea pretinde o mărire a cuantumului său.

Singura posibilitate ca partea să solicite cheltuielile de judecată aferente căii de atac pe cale separată este atunci când, în fața primei instanțe, ori a limitat solicitarea cheltuielilor de judecată strict cu privire la cele efectuate în prima instanță (ipoteză destul de rară), ori a arătat componența acestora și a înțeles să le ceară numai parțial (e.g. doar taxă de timbru, nu și onorariu avocațial). În aceste împrejurări, partea nu ar putea pretinde în calea de atac acele cheltuieli corespunzătoare efectuate în calea de atac (e.g. onorariul avocațial pentru faza apelului), întrucât ar fi vorba despre o cerere nouă. Astfel, ele vor putea fi solicitate pe cale separată (atât cele aferente primei instanțe, cât și cele corespunzătoare aferente fazelor ulterioare).

[17] Similar, în cazul soluțiilor de trimitere spre rejudecare, solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată trebuie să fi fost făcută atât în fața primei instanțe, cât și în fața fiecărei instanțe care a pronunțat o hotărâre în cauză, pentru a putea fi pretinse integral. În caz contrar, se va stabili cu autoritate de lucru judecat că partea care a pierdut procesul datorează doar acele cheltuieli pretinse în mod conform de partea câștigătoare. Astfel, dacă litigiul traversează mai multe faze și cicluri procesuale, apreciem că instanța ar putea acorda doar acele cheltuieli de judecată pretinse conform în fiecare fază (e.g. cheltuielile de judecată făcute în primă instanță și în recurs, dacă partea nu solicită conform și în apel).

[18] Cu excepția intervenienților accesorii.

[19] V.M Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Volumul II, Editura Național, București, 1997, p. 263.

[20] I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 600; în același sens, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Volumul II, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 134.

[21] V.M. Ciobanu, Tratat, Volumul I, p. 176.

Cheltuielile de judecată. Calificare juridică. Regim juridic. O abordare riguroasă sau relaxată? was last modified: martie 26th, 2019 by Cristian Tănasă

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii