Cauza actului juridic în reglementarea noului Cod civil

Abstract

Abstract
The cause (la cause in French, the cause in English, or consideration as defined by the common
law) also referred to as the purpose of a legal transaction is the reason leading each party to enter into
an agreement. The concept under discussion herein has been widely debated, but, unfortunately, is
one of the legal phrases that, in the doctrine, (still) gives rise to numerous theories and views
determined by its high degree of abstractness, in the economy of legal transactions.
In all the foreign relevant laws that have been our inspiration, the cause means generally a
validity condition of a legal transaction and implicitly a validity condition of an agreement, along
with the capacity, consent and subject-matter, irrespective of whether such is expressly or implicitly
stipulated, as for example, in the civil laws of Quebec, which specify that it is essential to an
agreement and to any obligation thereunder that they have a subject-matter and a cause (art. 1.371
and 1.385 par. (2) C.C.Q). However, there are countries that have dropped the specific regulation of
the cause, such as the Netherlands, as well as Germany, where the Civil Code (BGB) does not
mention anything related to cause, but does mention the parties’ intention of becoming bound. Such
intention of becoming legally bound is also referred to by Principles of the European Contract Law,
which specifiy such aspect as a condition required to conclude an agreement (art. 2:101 par. 1)
whereas the intention of becoming legally bound arises from the representations or attitude of one
party, which have been reasonably understood by the other party (art. 2:102).

The cause may be mistaken for the consent or the subject-matter of the agreement, and this is the
reason why the French legal literature (which for one century was an important source of inspiration
for the Romanian Civil Code) has oscillated in either acknowledging or not acknowledging the cause
as an essential condition of a legal transaction, the doctrine being divided between causalists
/ non-causalists. Nevertheless, the cause is a distinct requirement (art. 1.108 French Civil Code, art.
1.385 of the Civil Code of Quebec, 1.325 of the Italian Civil Code etc. list separately the two validity
requirements, namely the subject matter and the cause), which should be understood as such,

therefore we will elaborate herein on an ample theory of the doctrine, as well as on some relevant
solutions from the legal practice related to the cause and, especially, to the cause validity.
Keywords: the cause of an agreement, the consideration of an agreement, validity conditions of
an agreement

1. Cauza obiectivă și cauza subiectivă

Există două teorii cu privire la cauză, teorii preluate din literatura juridică franceză (dezvoltate ulterior și în doctrina canadiană)[1], încurajate, este adevărat, în dreptul nostru, și de lipsa unei definiții clare a cauzei în Codul civil abrogat în anul 2011, fapt ce a determinat teoreticienii să distingă din ce în ce mai mult între cele tipuri de cauză: cauza obiectivă și cauza subiectivă.

Teoria obiectivă este o concepție clasică și se referă la scopul imediat, logic și just al încheierii unui contract, cauza fiind numită, din acest motiv, cauza proximă (din latinul proxim – cel mai apropiat). De pildă, în contractele sinalagmatice, cauza obligației unei părți (scopul pentru care o parte se obligă) ar consta în obligația pe care și-o asumă cealaltă parte, în contraprestație; vânzătorul se obligă să livreze bunul pentru că știe că și cumpărătorul se obligă să plătească prețul iar cumpărătorul, la rândul său, își asumă o obligație de plată doar pentru că știe că și vânzătorul îi va preda un bun. Iar în contractele cu titlu gratuit, cauza este, potrivit acestei concepții, intenția de a gratifica, intenție care trebuie să fie reală, să urmărească în mod real îmbogățirea unei persoane în detrimentul celei care renunță gratuit la bunurile sale (în practică, această intenție este uneori, falsă, nereală, și este manifestată pentru a eluda dispozițiile legale sau pentru a prejudicia interesele unor alte persoane; astfel, actul juridic, deși încheiat ca un contract de donație, este, în realitate, un act oneros, de cele mai multe ori, un contract de vânzare, sau invers). Acest tip de cauză este considerată ca fiind corespunzătoare strict obligației asumate, motiv pentru care mai este numită cauza obligației.

Teoria subiectivă este o teorie modernă și are în vedere motivele subiective, concrete, care au determinat partea să încheie contractul. Se mai numește cauza remota (în latină – îndepărtată), întrucât prefigurează efectele viitoare ale actului încheiat. În opinia noastră, pentru a o deosebi mai clar de cauza obiectivă, această teorie ar trebuie să se refere mai degrabă, la motivele de nevalabilitate a cauzei (imorală, ilicită) decât de existență a acesteia, întrucât, potrivit acestei concepții, reglementarea cauzei vizează o protecție a ordinii sociale. Practic, o cauză subiectivă trebuie să răspundă la întrebările: Ce scop a avut partea la momentul încheierii contractului? A urmărit un scop firesc sau dimpotrivă, unul ilicit sau imoral? Contractul a fost încheiat pentru a eluda anumite dispoziții legale sau pentru a da o aparență de legalitate unei tranzacții ilegale ori, dimpotrivă, nu poate fi vorba despre niciun scop obscur?

În ceea ne privește, credem că abordarea subiectivă a cauzei este mai accesibilă și mai concretă, ea fiind reglementată ca atare atât de noul Cod civil român cât și de Codul civil Quebec, coduri care fac referire expresă (și într-un mod absolut identic) la motivul care determină fiecare parte să încheie un act[2]. Cauza subiectivă joacă un rol foarte important în aprecierea valabilității unui contract, de multe ori instanțele fiind sesizate cu acțiuni în constatarea nulității pe acest motiv. În plus, așa cum vom vedea, caracterul ilicit sau imoral al cauzei, așa cum este reglementat de lege, are în vedere o latură absolut subiectivă, concretă, și este legată de finalitatea încheierii unui contract, mai ales atunci când acel contract este mijlocul de fraudare a legii.

Dar și cauza obiectivă reprezintă, fără îndoială, un mijloc pentru instanța de judecată de a verifica validitatea contractului sub acest aspect, întrucât, în practică, se pune de multe ori problema anulării pe cale judiciară a contractului pe motivul lipsei cauzei obligației. Practic, instanța va trebui să verifice dacă obligația, prestația asumată de o parte, corespunde unei contraprestații din partea celeilalte părți și să dispună anularea contractului dacă, în fapt, contraprestația nu există (dacă există o contraprestație dar este derizorie față de prestația celeilalte părți putem vorbi atât de lipsa cauzei cât și de leziune). În această modalitate, doctrina și jurisprudența franceză (neputând susține leziunea ca viciu de consimțământ, în lipsa unei reglementări legale) au admis frecvent nevalabilitatea unui contract pe temeiul cauzei false sau chiar a lipsei cauzei în situația unui preț derizoriu sau vil (din limba franceză – josnic, demn de disprețuit). Mai mult, instanța supremă franceză a statuat în sensul necesității unei condiții aparte pe care trebuie să o îndeplinească un contract sub acest aspect, și anume cerința utilității și a interesului economic (mai cu seamă în contractele comerciale), ceea ce permite judecătorilor să efectueze un control economic al contractului, ceea ce implică, în opinia noastră, inevitabil, un anumit grad de subiectivism în aprecierea valabilității cauzei[3].

În concluzie, reținem că deosebirea dintre cauza obligației și cauza actului juridic sau a contractului, comportă foarte multe discuții, discuții însă, pe care preferăm să nu le mai dezvoltăm, deși există câteva importante nuanțe, așa cum am văzut. În ceea ce ne privește, am prefera să mergem doar pe cauza subiectivă, reținută ca atare de actualul Cod civil și să ignorăm celelalte teorii privitoare la cauză (în mod excepțional, am putea admite și alte criterii, atunci când este, într-adevăr, extrem de dificil de stabilit cât de reală și/sau cât de licită sau morală este cauza); în general, evităm teoriile laborioase care mai mult încurcă cititorul.

2. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o cauză

2.1. Câteva considerații preliminare. Cauza este un element esențial al contractului, întrucât vizează limitele unui principiu fundamental în materia obligațiilor, și anume principiul libertății contractuale. Astfel, cea de-a patra condiție de fond a contractului (a patra ca enumerare făcută de lege și nu ca importanță) ne arată un lucru de esență: libertatea contractuală nu este absolută, fiind supusă principiului legalității și fiind limitată la normele juridice imperative și la ordinea publică. Cu alte cuvinte, părțile sunt libere să încheie orice contract, însă, pe lângă obligația de a respecta alte cerințe de fond și, uneori, de formă, ele trebuie să aibă și un scop pentru care încheie acel act. Iar acest scop este valabil și acceptat doar atunci când sunt îndeplinite cerințele exprese și imperative ale legii.

Potrivit noului nostru Cod civil, pentru a putea vorbi despre cauză, trebuie ca aceasta să îndeplinească trei condiții[4]:

– să existe;
– să fie licită;
– să fie morală.

Aceste condiții cuprinse în art. 1.236 NCC reiterează practic, în mod concret, regula de principiu consfințită de art. 11 din noul nostru Cod civil, care impune (așa cum o făcea, după cum ne reamintim, art. 5 vechiul Cod civil) obligația oricărei persoane de a respecta ordinea publică și bunele moravuri la încheierea unui act juridic. De această dată însă, reglementările referitoare la cauză stabilesc și o sancțiune – care lipsește în norma juridică imperativ-prohibitivă dar incompletă (sub aspectul sancțiunii) cuprinsă în art. 11 NCC – pentru încălcarea, prin acte juridice, a legilor care interesează ordinea publică și bunele moravuri, și anume, nulitatea actului juridic (absolută sau relativă), prevăzută de art. 1.238 alin. 2 NCC.

2.2. Existența cauzei. În primul rând, cauza trebuie să existe. Dacă este cert că una dintre părți nu își va primi contraprestația pentru că așa s-a urmărit, cauza nu există, și, pe cale de consecință, vor putea fi aplicate sancțiunile prevăzute de lege cu privire la inexistența cauzei. Cauza trebuie să existe nu numai la momentul încheierii contractului dar și ulterior, pe parcursul derulării relațiilor contractuale.

Lipsa cauzei atrage anularea contractului, jurisprudența mai veche, așa cum vedea mai jos, întemeiată pe Codul civil 1864 fiind constantă în acest sens. În contractele încheiate de profesioniști (contractele comerciale, în terminologia reglementărilor legale de până în anul 2011) lipsa cauzei a fost reținută, de pildă, de jurisprudența noastră, în asocierile care erau caracterizate de o clauză leonină, potrivit căreia una dintre părți nu suporta în niciun caz pierderile din asociere[5]. Cel mai frecvent, această ipoteză o regăsim în contractele de asociere în participațiune, în care o parte pretinde, în temeiul unei clauze contractuale, că are dreptul la o sumă minimă de bani, indiferent de profitul care va rezulta din asociere sau indiferent dacă va rezulta sau nu profit. În acest caz (așa cum a decis și instanța supremă în speța citată), contractul este lovit de nulitate, întrucât lipsește cauza obligației, în condițiile în care, practic, prin această clauză, unul dintre contractanți nu participă la pierderi. Soluția trebuie însă nuanțată astăzi, în lumina noului Cod civil, în temeiul căruia se reglementează expres interdicția stipulării unei clauze leonine într-un contract de societate simplă (art. 1902 alin. 5 NCC) și de asociere în participațiune (art. 1.953 alin. 5 NCC), o astfel de clauză fiind considerată nescrisă. Așadar, după părerea noastră, nu se mai pune problema nulității contractului, ci doar a lipsirii de efecte a clauzei leonine, orice pretenție judiciară a unui asociat în sensul de i se cuveni o cotă minimă ca urmare a asocierii urmând a fi respinsă ca inadmisibilă, în lumina dispozițiilor legale citate.

Cauza poate reieși expres din conținutul actului juridic încheiat. De cele mai multe ori însă, contractul, în mod firesc, nu face nicio referire la scopul încheierii sale, așa cum se întâmplă cu celelalte cerințe de validitate ale contractului, care, fie trebuie să reiasă inechivoc și obligatoriu (obiectul contractului) fie sunt deduse din semnarea contractului (consimțământul și capacitatea se prezumă că există și că sunt valabile prin semnarea actului, chiar dacă pot fi combătute ulterior). În schimb, cauza (scopul), cel mai frecvent, fiind un element subiectiv, nu este stipulată și nici nu poate fi dedusă prin semnarea contractului; ea se presupune însă că există în orice contract, fapt care a determinat doctrina canadiană să folosească frecvent noțiunea de cauză implicită[6] (concept pe care îl propunem și noi, față de reglementarea de lege lata a cauzei în dreptul nostru pozitiv de sorginte romană, cu atât mai mult valabil în dreptul cutumiar, unde considerentul este, prin definiție, prezumat). De pildă, o chitanță de plată a unei sume de bani prin care se recunoaște o datorie este perfect valabilă, chiar dacă nu se indică în chitanță cauza obligației.

Pentru aceste motive și Codul nostru civil, întocmai ca sursele sale de inspirație[7] stipulează expres că un contract este perfect valabil chiar și atunci când cauza nu este expres prevăzută. Pe cale de consecință, în ceea ce privește proba cauzei contractului, legea prezumă atât existența cât și valabilitatea cauzei, prezumția fiind însă una relativă. Prin urmare, cel care invocă inexistența (inclusiv falsitatea) cauzei sau nevalabilitatea cauzei, trebuie să dovedească aceste vicii ale actului juridic defăimat, jurisprudența noastră dar și cea franceză fiind consecvente sub acest aspect[8].

Evident, fiind vorba despre un fapt juridic, dovada inexistenței cauzei (sau, după caz, dovada cauzei ilicite ori imorale) se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori, chiar dacă este vorba despre un contract încheiat în formă autentică[9]; între părți însă, dovada falsității cauzei poate fi probată numai prin înscris[10].

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Până la adoptarea Codului civil Quebec în anul 1994, era aplicabil și în această provincie, Cod civil du Bas-Canada, cod care se aplică în prezent în restul Canadei, mai puțin în provincia Quebec. Cod civil du Bas-Canada este, în fapt, o reglementare de tip common-law, în timp ce Cod civil du Quebec este considerat o combinație (foarte reușită, după mulți autori) între dreptul cutumiar și dreptul francez de influență romană.

[2] La cause du contrat est la raison qui détermine chacune des parties à le conclure – art. 1410 alin. 1 C.C.Q. Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul – art. 1.235 NCC.

[3] P. Canin, op. cit., p. 55. Practic, această idee a contravalorii economice a contraprestației este o consecință a cauzei obiective, frecvent acceptate în dreptul francez. Ar putea fi discutată utilitatea unui astfel de criteriu de abordare a cauzei și în dreptul nostru, însă, după părerea noastră, în subsidiar criteriului subiectiv reținut de lege, întrucât „utilitatea economică a contractului” ar putea constitui, mai degrabă, în lumina noului nostru Cod civil, un criteriu de apreciere a leziunii. Or, leziunea nu este recunoscută nici chiar în prezent în dreptul civil francez, sistem de drept care poate prelua astfel teoria utilității economice a actului juridic în delimitarea naturii licite sau dimpotrivă, ilicite, a cauzei actului juridic.

[4] Codul civil italian reține expres două condiții ale cauzei: să existe și să fie licită. În fapt, nu este însă nicio diferență față de Codul nostru civil (diferă doar modul de reglementare), întrucât este considerată ilicită cauza care este contrară normelor juridice imperative, ordinii publice și bunelor moravuri precum și cauza care vizează o fraudă la lege (art. 1.343 și art. 1.344 C. civ. italian).

[5] ÎCCJ D. Com. nr. 1177/2004, citată în C.S. Ricu, C.T. Ungureanu ș.a., Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. II, Ed. Hamangiu, București 2012, p. 504.

[6] M. Tancelin, Des obligations en droit mixt du Quebec. Ed. Wilson et Lafleur Ltee Montreal 2009, p. 196.

[7] Codul civil Quebec prevede „the cause need not be expressed” (art. 1.410 alin. 2 CCQ), iar Codul civil francez precizează că „la convention n᾽est pas moins valable, quoique la cause n᾽est sois pas exprime” (art. 1.132 C.C.fr.).

[8] C.A. Craiova, s. com., dec. nr. 231/2008: „Buna-credință este prezumată și la fel și cauza conform art. 967 C. civ., astfel încât ele nu trebuie dovedite și, prin urmare, cel ce invocă lipsa ori nevalabilitatea actului juridic trebuie să dovedească aceasta și, în consecință, să răstoarne prezumția. Or, în speță, aceste prezumții au fost răsturnate prin dovadă contrară a existenței complicității, a concernului fraudulos cu care au acționat atât T.C., cât și apelanții pârâți D.D.A., D.M., Ș.D. și Ș.I. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1870, înstrăinând și respectiv cumpărând un imobil asupra căruia nu mai avea dreptul de dispoziție”. Și jurisprudența franceză este invariabilă în ceea ce privește necesitatea dovedirii, în mod inechivoc, a lipsei cauzei sau a nevalabilității cauzei (Civ. 1, 19 juin 2008, D 2008, Bull. Civ. I 203, D 2010 și multe alte soluții reținute în același sens în Code Civil Dalloz 2012, p. 1317).

[9] De pildă, s-a reținut inexistența cauzei atunci când s-a dovedit că, în fapt, vânzarea-cumpărarea avea o cauză falsă, din moment ce vânzătorul a continuat să locuiască în apartamentul vândut; s-a putut proba, în speță, că nici vânzătorul nu a vrut, de fapt, să vândă, cum nici cumpărătorul nu a vrut, în realitate, să cumpere (ÎCCJ, s. civ., dec. nr. 5400/2005, pe www.scj.ro).

[10] Idem Code Civil Dalloz, Civ. 1, 4 juill. 1995, JCPN 1996.

Cauza actului juridic în reglementarea noului Cod civil was last modified: iunie 7th, 2017 by Gabriel Tița-Nicolescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii