Câteva consideraţii pe marginea proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

Abstract

Abstract
The draft law for amending and completing the Law no. 286/2009 on the Criminal Code and
Law no. 135/2010 on the Code of Criminal Procedure, in the form of a public debate by the Ministry
of Justice, only introduces the Constitutional Court’s solutions in the two codes, although their
revision requires a more extensive modification of the codes. In this respect, we are also discussing
other articles of the two codes that need to be reviewed.
Keywords: Code of Criminal Procedure, Criminal Code, revision, Constitutional Court’s
solutions

 

Proiectul de lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în forma pusă în dezbatere publică de Ministerul Justiției nu face decât să insereze în cuprinsul celor două coduri soluțiile Curții Constituționale, deși revizuirea acestora necesita o mai amplă modificare a codurilor. În acest sens punem în discuție și alte articole ale celor două coduri ce necesită a fi revăzute.

Art. 2 alin. 2 C. pen.

Art. 2 alin. 2 se impune a fi modificat în sensul următor: „Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârșită, decât dacă legea nouă este mai favorabilă.

 Motive:

Legiuitorul a enunțat într‑un mod nefericit, credem noi, neretroactivitatea legii penale în ceea ce privește sancțiunile penale.

Neretroactivitatea sancțiunilor penale nu poate fi pusă pe același plan cu neretroactivitatea incriminărilor, deoarece ar face inaplicabile sau ar restrânge aplicarea dispozițiilor privind legea penală mai favorabilă.

Prevederile cuprinse în alin. 2 în sensul că nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârșită, ar putea duce la concluzia că legea mai favorabilă trebuie să se limiteze în a prevedea doar limite diferite ale sancțiunilor penale, nu și sancțiuni noi, neprevăzute de legea veche, dar evident mai ușoare.

O asemenea interpretare ar fi contrară prevederilor art. 15 din Constituție privind retroactivitatea legii penale mai favorabile. Ar însemna spre exemplu că o lege penală nouă, care prevede în locul pedepsei închisorii ca pedeapsă principală obligarea la muncă în folosul comunității, să nu poată fi aplicată retroactiv, deși este evident mai favorabilă, numai pentru că în actuala redactare a Codului penal nu se prevede o asemenea pedeapsă principală, sau că unele dintre măsurile educative prevăzute în noul Cod penal să nu poată fi aplicate faptelor comise sub imperiul Codului penal din 1968 fiindcă acesta nu prevede asemenea măsuri.

Credem că acest alineat ar trebui reformulat în sensul că: Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârșită, decât dacă legea nouă este mai favorabilă.

 Art. 35 alin. 1. C. pen.

Actuala reglementare potrivit căreia: „Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni” este neconstituțională.

 Motive:

Definiția infracțiuni continuate trebuie reformulată în acord cu Decizia Curții Constituționale din 30.05.2017 în sensul că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. 1 C. pen. este neconstituțională, deoarece creează discriminare în cadrul aceleiași categorii de persoane care săvârșesc la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. 1 din Constituție cu privire la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări.

În noua redactare textul art. 35 alin. 1 C. pen. ar trebui să fie: „Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni”.

Art. 39 alin. 1 lit. b) și c) C. pen.

În actuala redactare textele amintite prevăd:

1) În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează:

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Motive:

Cu toate că prin Decizia Curții Constituționale din 30.05.2017 s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. 39 alin. 1 lit. b) C. pen. (nu cunoaștem încă motivarea), nimic nu îl împiedică pe legiuitor să-și revizuiască politica penală.

În întreaga filozofie a Codului penal legiuitorul a evitat aplicarea unor pedepse absolut determinate, care ar impieta asupra libertății de individualizare a pedepselor transformând judecătorul într-un simplu administrator de pedepse. Până și detențiunea pe viață, singura pedeapsă absolut determinată este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii.

Prevederea obligativității aplicării unui spor absolut determinat afectează funcția de judecată a judecătorului, independența și imparțialitatea judecătorului, garantate de art. 124 din Constituție.

Independența și imparțialitatea judecătorului nu pot exista decât dacă legea îi oferă posibilitatea de apreciere în anumite limite, nu și atunci când impune obligatoriu un cuantum prefix al sporului de pedeapsă.

Deliberarea ca parte a activității de judecată poartă și asupra stabilirii pedepsei, inclusiv asupra sporului de pedeapsă în cazul concursului de infracțiuni, or dacă legiuitorul a stabilit un spor obligatoriu și prefix, activitatea judecătorului se limitează la aplicarea acestuia, nu la o judecată în raport de periculozitatea faptelor și a făptuitorului.

În redactarea actuală articolul amintit nu exclude aplicarea unei pedepse peste maximul general al celor două pedepse, contrar prevederilor art. 2 alin. 3 C. pen. conform cărora „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită și aplicată în afara limitelor generale ale acesteia

În opinia noastră textele amintite ar putea oferi o mai mare flexibilitate operei de individualizare a pedepsei evitându-se aplicarea unor pedepse exagerate de peste 20 de ani pentru un concurs de infracțiuni de o gravitate redusa sau medie, în raport cu o infracțiune de omor, dacă ar fi redactate astfel:

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de până la o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, fără a se putea depăși maximul general al pedepsei închisorii;

c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de până o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite fără a se putea depăși maximul general al pedepsei amenzii.

Art. 39 alin. 2

În redactarea actuală art. 39 alin. 2 C. pen. prevede: „Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață”.

Motive:

Textul amintit este neconstituțional contravenind art. 7 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, art. 20 din Constituția României și art. 2 C. pen.

Potrivit art. 7 din CEDO: „nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii”.

Art. 20 din Constituția României prevede că: „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Pedeapsa rezultantă aplicată unui concurs de infracțiuni pentru care legiuitorul nu a prevăzut pedeapsa detențiunii pe viață, nu poate fi decât pedeapsa cea mai grea sporită conform prevederilor legale, fără ca judecătorul să poată schimba felul pedepselor prevăzute de lege pentru acele infracțiuni.

De altfel infracțiunile pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, sunt pedepsite alternativ cu pedeapsa detențiunii pe viață judecătorul putând în raport de gravitatea infracțiunii și periculozitatea inculpatului să aplice pedeapsa detențiunii pe viață, astfel că potrivit art. 39 alin. 1 lit. a) C. pen. „când s-au stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață”, ceea ce ar face inutile prevederile art. 39 alin. 2.

Pentru motivele amintite considerăm că prevederile art. 39 alin. 2 C. pen. trebuie abrogate

 Art. 40 alin. 3 C. pen.

În redactarea actuală textul amintit prevede: „Dacă prin însumarea pedepselor în condițiile alin. (1) și alin. (2) s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață”.

 Motive:

Considerăm prevederile amintite ca fiind neconstituționale contravenind art. 7 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, art. 20 din Constituția României și art. 2 C. pen., pentru motivele arătate și în cazul art. 39 alin. 2 C. pen., motiv pentru care considerăm că prevederile art. 40 alin. 3 C. pen. trebuie abrogate.

 Art. 40 alin. 5

În redactarea actuală textul amintit prevede: Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.

 Motive:

În redactarea actuală articolul amintit nu exclude aplicarea unei pedepse peste maximul general al celor două pedepse, contrar prevederilor art. 2 alin. 3 C. pen. conform cărora „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită și aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.

Pentru a evita o asemenea situație considerăm că textul trebuie reformulat în felul următor:

Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate fără a se putea depăși maximul general al pedepsei.

 Art. 75 lit. d) C. pen.

În redactarea actuală articolul are următoarea formă:

„d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanță într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanța atenuantă nu se aplică în cazul săvârșirii următoarelor infracțiuni: contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracțiuni contra siguranței publice, infracțiuni contra sănătății publice, infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate, contra securității naționale, contra capacității de luptă a forțelor armate, infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, a infracțiunilor privind frontiera de stat a României, a infracțiunilor la legislația privind prevenirea și combaterea terorismului, a infracțiunilor de corupție, infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracțiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activitățile aeronautice civile și cele care pot pune în pericol siguranța zborurilor și securitatea aeronautică, privind protecția martorilor, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, a celor privind traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea și combaterea pornografiei și a celor la regimul adopțiilor”.

Motive:

Acoperirea prejudiciului este una dintre condițiile justiției restaurative, protejând interesul în principal al părții civile. Repararea prejudiciului favorizează reinserția ulterioară a inculpatului în mediul social, motiv pentru care trebuie avută în vedere ca circumstanță atenuantă indiferent de infracțiunea săvârșită cu condiția ca repararea prejudiciului să se facă până la pronunțarea hotărârii în primă instanță.

Condiționarea efectului ei de primul termen de judecată, în condițiile în care de regulă partea vătămată se constituie parte civilă până la primul termen de judecată sau precizează cuantumul prejudiciului, majorându-l în cursul judecății, limitează posibilitatea aplicării efective a acestei circumstanțe, care este în beneficiul ambelor părți.

Repararea prejudiciului să se facă până la pronunțarea hotărârii în primă instanță, deoarece legalitatea hotărârii se apreciază și în raport de datele și probele existente la dosarul cauzei până în acest moment.

Condiția ca inculpatul să nu mai fi beneficiat de această circumstanță într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei, este greu de verificat în practică dacă nu este înscrisă în cazierul judiciar.

Acest termen este mai mare decât termenul reabilitării de drept, or reabilitarea șterge orice decăderi sau interdicții.

Textul actual este stufos și cuprinde prevederi inutile referindu-se și la infracțiuni care nu sunt producătoare de prejudiciu fiind infracțiuni de pericol (ex.: a infracțiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate).

Textul credem că trebuie reformulat și simplificat în modul următor:

acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune până la dezbaterea în fond a cauzei în primă instanță.

Art. 83 alin. 2 C. pen.

Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.

Motive:

În redactarea actuală excluderea amânării aplicării pedepsei în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede maximul pedepsei de 7 ani face ca instituția amânării aplicării pedepsei să se suprapună în cea mai mare parte peste infracțiunile pentru care se poate dispune renunțarea la pedeapsă, al căror maxim poate fi până la 5 ani.

În acest fel cele două instituții riscă să fie aplicate aceleiași categorii de infracțiuni, existând foarte puține infracțiuni pentru care maximul special este de 6 ani.

Dacă în cazul renunțării la pedeapsă aceasta se poate dispune și în cazul infracțiunilor al căror maxim al pedepsei este de 5 ani, atunci în aceeași logică a redactării textului, amânarea pronunțării hotărârii trebuie să se poată dispune și în cazul infracțiunilor al căror maxim al pedepsei este de 7 ani, urmând a fi excluse doar cele al căror maxim al pedepsei este mai mare de 7 ani.

În acest fel s-ar mări plaja persoanelor care pot beneficia de executarea pedepselor în regim neprivativ de libertate, degrevând penitenciarele aflate într-o acută criză.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Câteva considerații pe marginea proiectului de lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală was last modified: iulie 24th, 2017 by Viorel Pașca

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii