Capcanele ambiguității terminologiei juridice românești

8. „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe (s.n.)”. Este definiția abuzului de drept de la art. 15 C. civ.

Practic, este reluată definiția legală de la art. 7 C. civ. Quebec, potrivit căreia „aucun droit ne peut être exercé en vue de nuire à autrui ou d’une manière excessive et déraisonnable, allant ainsi à l’encontre des exigences de la bonne foi”. Cum se vede, singurul aport al lcgiuitorului român privește doar urmarea exercițiului abuziv al dreptului, anume vătămarea sau păgubirea altuia.

Acest enunț (deosebit de important pentru dreptul civil) este criticabil pentru mai multe motive:

– dacă în vorbirea curentă, vătămarea desemnează îndeosebi leziunile fizice, în limbaj juridic, vătămarea poate fi atât morală, cât și patrimonială. Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, cuvântul „vătămare înseamnă, printre altele și daună, deteriorare, pagubă. O asemenea distincție între vătămare și păgubire n-o mai regăsim reluată în niciun alt text normativ subsecvent. Dimpotrivă, potrivit art. 175 C. pr. civ., nulitatea actului de procedură este condiționată de o vătămare care nu poate fi altfel înlăturată;

– faptul că această normă este preluată, aproape tale quale, din Codul civil Quebec, nu o face mai puțin vulnerabilă pentru forma negativă a enunțului, evident fiind că, în locul sintagmei „niciun drept”, se putea alege formula „orice drept”, așa cum recomandă normele de tehnică legislativă;

– apoi, enunțul potrivit căruia niciun drept „nu poate” fi exercitat abuziv, este și, în sine, eronat, în condițiile în care, tocmai pentru că drepturile pot fi exercitate abuziv s-a simțit nevoia sancționării unei asemenea conduite. Codul civil nu este o biblie care să ne recomande cum trebuie să ne comportăm. El emite dispoziții legale imperative, aspect care era mai bine evidențiat dacă era exprimat prin sintagma „nu trebuie”, menită să transmită neechivoc mesajul acestuia;

– fiind vorba de modul civiliter de exercitare a drepturilor subiective, sediul materiei abuzului de drept ar fi trebuit plasat în materia persoanelor, fie în cadrul unui alineat, la art. 26 C. civ. privitor la recunoașterea drepturilor și libertăților civile, fie ca o normă subsecventă principiului enunțat la acest articol, și nicidecum în materia interpretării și efectelor legii civile. Și cum această din urmă normă are în vedere atât drepturile civile cât și libertățile civile, pentru consecvență terminologică, denumirea marginală a acesteia ar fi trebuit să fie „exercitarea drepturilor și libertăților civile”.

9. Potrivit art. 253 alin. (4) C. civ., „persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile”.

Textul este neclar. Chiar dacă sintagma „despăgubiri” privește prejudiciul patrimonial cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, în timp ce „reparația patrimonială” ar viza prejudiciul nepatrimonial, distincția dintre cele două remedii rămâne la fel de inacceptabilă.

Că este așa, ne-o spune, in terminis, dispoziția de la art. 1386 alin. (1) C. civ., potrivit căreia repararea prejudiciului se face, printre altele, „prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească”[40]. Exprimarea ar fi fost corectă doar dacă legiuitorul ar fi distins între despăgubiri, în sensul de indemnizare a victimei, și repararea prejudiciului, prin alte măsuri socotite necesare. Cum însă asemenea „alte măsuri” fac obiectul alin. (3) al art. 253 C. civ., iar reparația vizată este exclusiv patrimonială, enunțul normei este eronat.

10. „Respectul vieții private și al demnității persoanei umane”. Această sintagmă este denumirea Capitolului II al Titlului II dedicat persoanei fizice, materie în care au fost operate cele mai severe intervenții pe textele propuse de prima variantă a Proiectului noului Cod civil, atât în ce privește terminologia, cât și sistematizarea normelor, aspecte asupra cărora supunem atenției câteva observații:

– mai întâi, este vizibilă lipsa de corelare a terminologiei sub care sunt sistematizate drepturile care constituie obiectul de reglementare. După ce prin titlul capitolului sunt avute în vedere drepturile inerente ființei umane, cele trei secțiuni componente se referă la trei categorii de drepturi ale persoanei fizice;

– invocarea ideii de „respect”, în chiar primul capitol dedicat persoanei fizice, este o formulă de import, preluată din Codul civil al Quebec. Numai că, pentru a ajunge la respectul datorat unor drepturi ale persoanei și valori ale acesteia, Codul civil din Quebec, luat ca model de reglementare, pleacă de la câteva enunțuri generale privind aceste drepturi, folosința și exercițiul lor. O succesiune logică a enunțurilor, n-ar trebui să înceapă cu respectul față de ceva care nu este mai întâi definit.

Apoi, ideea însăși de a invoca „respectul” în cadrul denumirii Capitolului II, Titlul II și al Secțiunilor a 3-a și a 4-a din Codul civil, este discutabilă. Juridic, respectul drepturilor inerente persoanei se traduce în obligația impusă celor cărora ele sunt opozabile, care își găsește locul în cadrul dispoziției normei, și nu în denumirea materiei supusă reglementării.

Dacă s-a apreciat că o asemenea formulă este preferabilă pentru că avansează imperativul respectării drepturilor menționate, odată cu denumirea secțiunii sub care sunt așezate normele, consecvența terminologică ar fi cerut ca aceeași exprimare să se repete la orice alte drepturi esențiale ale persoanei. Or, autorii textelor normative se conformează doar parțial acestei exigențe autoimpuse, pentru că, în timp ce Secțiunea a 3-a este denumită „respectul vieții private și al demnității persoanei umane”, iar Secțiunea a 4-a „respectul datorat persoanei umane și după decesul său”, Secțiunea a 2-a nu se mai aliniază ideii de respect, intitulându-se doar „drepturile la viață, la sănătate și la integritate ale persoanei fizice”, așa cum ar fi trebuit să fie denumit întregul capitol.

O asemenea denumire a Secțiunii a 2-a, este însă și temerară pentru că, anunțând, de exemplu, dreptul la viață ca obiect al reglementării, se lasă așteptată o reglementare, dacă nu exhaustivă, măcar semnificativă, referitoare la o serie de aspecte actuale, și care au făcut obiectul unor interesante dezbateri în doctrină și jurisprudență, diferit reglementate de legislațiile civile europene, cum este cazul dreptului la viață al copilului nenăscut, dreptul de a muri etc. Or, dreptului la viață nu-i este rezervat niciun articol, fiind inclus, inter alia, în sintagma „drepturile inerente ființei umane”, despre care se afirmă la art. 61 că „sunt garantate și ocrotite în mod egal de lege”.

Atenția noului legiuitor este astfel inegal distribuită drepturilor inerente ființei umane, fiind focalizată pe atingerile vieții private, în total dezacord cu ordinea de preferință a Codului civil din Quebec. Faptul că această temă s-a dovedit a fi de mare impact mediatic, fiind mult dezbătută în presă, (de cele mai multe ori cu accente emoționale și partizane), n-ar fi trebuit să determine o tratare atât de inegală a celorlalte drepturi fundamentale care țin de însăși existența persoanei fizice;

– o traducere aidoma a unor expresii folosite de Codul civil din Quebec duce la exprimări incorecte din punctul de vedere al gramaticii românești. În loc să exprime imperativul respectului datorat ființei umane, textul actual, interpretat doar literal, induce ideea contrară, aceea că ființa umană ar fi cea care datorează cuiva respect[41]. Altul era înțelesul dacă sintagma privea „respectarea ființei umane și a drepturilor ei inerente” sau formula „respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente”, așa cum este denumită, Secțiunea a 4-a a aceluiași capitol, corect de această dată, „respectul datorat persoanei și după decesul său”. Pentru aceleași motive, exprimarea corectă pentru Secțiunea a 3-a era „respectarea vieții private și a demnității persoanei” și nicidecum „respectul vieții private și al (!) demnității persoanei umane”, evitând o exprimare, care deși corectă gramatical, sună ciudat;

– printr-o sistematizare nereușită a drepturilor care țin de existența persoanei fizice, Codul nostru civil introduce o serie de distincții discutabile în această materie. După ce întregul Capitol II din Titul II este dedicat drepturilor inerente ființei umane, la art. 61 alin. (1), denumit garantarea drepturilor inerente ființei umane, sunt avute în vedere doar viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică;

– apoi, deși la art. 58 C. civ. sunt inventariate drepturile personalității, în care sunt incluse dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, dreptul la respectarea vieții private, precum și dreptul la propria imagine, când se referă la ocrotirea personalității umane, printr-o exprimare generală și imprecisă, art. 252 C. civ., prevede, de această dată, că persoana fizică are dreptul la ocrotirea „valorilor strâns legate de ființa umană cum sunt: viața, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieții private, creația științifică, artistică, literară și tehnică, precum și a oricăror alte drepturi nepatrimoniale”. Asemenea enunțuri adaugă mult fum într-o ceață deja existentă în materie, mai ales după ce sunt incluse în drepturile strâns legate de ființa umană orice opere de creație precum și oricare alte drepturi nepatrimoniale…;

– pe de altă parte, pretenția de a epuiza drepturile personalității, o materie atât de delicată și de nuanțată, este excesivă, depășind chiar și reglementarea care a inspirat pe autorii textelor. Titlul II al primei Cărți din Codul civil Quebec, este denumit mai precaut „anumite drepturi ale personalității” și nu „drepturile personalității”. Să nu uităm că termenul „personalitate” este el însuși polisemantic. Pe de o parte, desemnează aptitudinea persoanei de a fi titular de drepturi și obligații, pe de altă parte termenul trimite la drepturile inerente persoanei fizice, egale între ele.

Un al treilea înțeles al noțiunii de personalitate, de regulă neglijat de dreptul civil și avut în vedere doar de dreptul penal, este acela care vizează particularitățile individului, tot ce îl deosebește de ceilalți, alcătuirea lui fizică, morală, intelectuală, în cadrul unei individualități incomparabile, inconfudabile și irepetabile, ceea ce face dificilă standardizarea operată prin drept. Această distincție o regăsim în materia prejudiciilor morale, cele care se concrezizează în vătămări ale unor valori morale strict personale, zone în care sensibilitatea oamenilor este mereu alta, ceea ce face ca și tratamentul juridic să fie diferit, în raport de asemenea particularități;

– referindu-se la dreptul la demnitate, textele normative îl denumesc diferit: în timp ce art. 58 C. civ. include printre drepturile personalității dreptul la „onoare și reputație”, art. 72 C. civ. este denumit „dreptul la demnitate”, drept care, potrivit alin. (2), privește… onoarea și reputația;

– deși dreptul la libera exprimare nu este inclus printre drepturile inerente ființei umane, cum s-ar fi cuvenit, apare totuși inclus de art. 70, Secțiunea a 3-a, în ceea ce Codul civil numește „respectul vieții private și al demnității persoanei umane”, fără să rezulte legătura dintre libertatea de exprimare și dreptul la viață privată. O asemenea relație o regăsim în norma de la art. 30 pct. 6 din Constituția României, potrivit căreia „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. În lipsa acestor limite ale dreptului la liberă exprimare, includerea lui în Secțiunea a 3-a NCC și omiterea lui din enumerările anterioare sunt greu de explicat.

11. „Îmbogățire fără justă cauză” vs. „îmbogățire nejustificată”. Cum se știe, îmbogățirea fără justă cauză este de sorginte pretoriană, ca expresie a unui imperativ parajuridic, potrivit căruia nimeni nu trebuie să se îmbogățească nejustificat pe seama altuia. Îmbogățirea a fost caracterizată de doctrină ca fiind fără „justă cauză”, în înțelesul că o asemenea sporire a patrimoniului celui îmbogățit are loc fără niciun temei (convenție sau act juridic unilateral). Astăzi, există tendința de a contesta noțiunea de cauză și pentru contract, motiv pentru care nu mai este inclusă printre condițiile de validitate ale acestuia. Exemplul cel mai recent este Ordonanța franceză nr. 2016/10 febuarie 2016 de reformă a dreptului contractelor, potrivit căreia condițiile de validitate a contractului sunt: consimțământul, capacitatea de a contracta și un conținut licit și cert.

Fără a avansa o definiție a îmbogățirii fără justă cauză, așa cum s-ar fi cuvenit, art. 1345 C. civ. menționează doar condițiile acesteia. Prima dintre ele este ca îmbogățirea să fie „neimputabilă”, după care, la art. 1346 C. civ. sunt prevăzute situațiile în care îmbogățirea este „justificată”.

Noua reglementare este susceptibilă de următoarele obiecții:

– întâi de toate, odată statuîndu-se situațiile care îmbogățirea este justificată, rezultă implicit că reversul ei nu poate fi decât „îmbogățirea nejustificată”, denumire care este preferabilă celei tradiționale, pentru că se evită noțiunea ambiguă de „justă cauză”. Este motivul pentru care este folosită atât de Codul civil din Quebec (art. 1493), cât și de Ordonanța franceză mai sus menționată de reformă a dreptului obligațiilor (art. 1303);

– introducerea condiției de „neimputabilitate” a îmbogățirii, este superfluă, dat fiind caracterul subsidiar al îmbogățirii nejustificate prevăzut de art. 1348 C. civ., astfel că ori de câte ori îmbogățirea este imputabilă faptei celui îmbogățit, însărăcitul va avea deschisă o altă acțiune;

– un aspect de mare impact în practică, insuficient reglementat, privește momentul la care va fi evaluată îmbogățirea. Potrivit art. 1640 alin. (2) la care face trimitere art. 1347 alin. (2) C. civ., „valoarea prestațiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie”. Or, principiul consacrat în materia îmbogățirii fără justă cauză este că evaluarea se face la momentul introducerii acțiunii, excepție făcând situația în care cel îmbogățit a fost de rea-credință, caz în care evaluarea se face la momentul în care acesta a beneficiat de îmbogățire. O asemenea soluție se regăsește și în cele două reglementări mai sus evocate [art. 1495 alin. (2) CCQ și art. 1303 și 1304 din Ordonanța fraceză de reformă a dreptului obligațiilor].

12. „Plata nedatorată” sau „restituirea prestației nedatorate”?

Cum se știe, plata este principalul mod de stingere a obligațiilor. Dacă „orice plată presupune o datorie”, așa cum dispune art. 1470 C. civ., rezultă că definiția plății nedatorate de la art. 1341 alin. (1) C. civ., potrivit căreia „cel care plătește fără a datora, are drept la restituire”, este eronată.

Sub un alt aspect, obligația la care dă naștere așa-zisa plată, nu este a celui care o face, ci a celui care o primește. Prin urmare, firesc este ca, vorbind de izvoare de obligații, să ne referim la cel obligat s-o restituie, așa cum prevede art. 1491 C. civ. Quebec. și nu la cel care o primește.

Francezii, preocupați de a conserva terminogia tradițională, deși păstrează denumirea clasică de plată nedatorată, noua dispoziție de la art. 1302 din Ordonanța de reformă a dreptului obligațiilor din 10 februarie 2016, nu se mai referă la „repetiția a ceea ce a fost plătit”, ci la obligația de restituire a ceea ce a fost primit fără a fi datorat”.

Revenind la reglementarea noastră, evitarea sintagmei „plată nedatorată”, care este o evidentă contradictio in terminis, ar putea fi făcută prin formula „restituirea prestației nedatorate”, singurul izvor de obligații corect exprimat.

13. „Repararea prejudiciilor nepatrimoniale”. Atât denumirea marginală de la art. 1391 C. civ., cât și cele patru dispoziții ale acestuia sunt susceptibile de serioase obiecții.

Departe de a tranșa controversa clasică a „reparabilității” prejudiciilor morale, actualul Cod civil nu face decât s-o complice.

– Sintagma „prejudicii nepatrimoniale” o găsesc criticabilă, pentru cel puțin două motive: în primul rând, pentru că orice noțiune de drept trebuie definită prin ce este ea în realitate, și nu prin ce nu este (per a contrario); apoi, plasarea prejudiciilor morale într-un plan secund față de cele patrimoniale, evidențiază o poziționare inacceptabilă față de valorile morale ale persoanei, cele care ar trebui protejate cu prioritate de drept, înaintea celor patrimoniale, mercantile de cele mai multe ori.

– Chiar dacă sintagma „repararea prejudiciului” se bucură de o îndelungată tradiție, ea este discutabilă din perspectivă terminologică. În vorbirea curentă, verbul „a repara” înseamnă a readuce un lucru în stare de folosire (funcționare) prin refacere, restaurare, reconstituire. Or, prejudiciul fiind un rău, dreptul își propune să-l înlăture prin compensare, indemnizare, și nicidecum să-l repare. Repararea capătă sens doar dacă o privim din perspectiva patrimoniului știrbit al victimei, când despăgubirea vine să-l reîntregească, de cele mai multe ori, prin indemnizare. Acest din urmă termen de origine latină vizează tocmai înlăturarea unei daune (damnum), și nu refacerea ei.

Drept urmare, sancțiunea îndreptată împotriva autorului prejudiciului moral nu poate avea ca finalitate repunerea victimei in statu quo ante, ci doar indemnizarea acesteia, de o manieră aptă să-i procure o satisfacție, o alinare a suferinței morale, un posibil remediu, inter alia, pentru situația injustă în care se află. În asemenea cazuri, daunele-interese au caracter, nu doar compensator, ci și unul punitiv. În dreptul anglo-saxon, conceptul de punitive damages sau exemplary damages, vine să concretizeze funcția de pedeapsă civilă, susținută de Boris Starck într-o lucrare de referință în materie[42], și reluată tot mai insistent de doctrina modernă[43].

Prin excepție de la principiul specific răspunderii civile, potrivit căruia măsura reparațiunii este dată de întinderea prejudiciului, în cazul prejudiciilor morale vorbim de un posibil „remediu adecvat situației injuste a victimei”, (sintagmă avansată în lucrarea mea de doctorat[44]), remediu dozat și în raport de gradul de vinovăție a agentului, de intensitatea faptelor sale prejudiciabile.

Un asemenea remediu nu-și poate găsi sediul de reglementare decât în cadrul Persoanelor, instituit pentru protecția juridică, nu doar a drepturilor nepatrimoniale, dar și a simplelor interese lezate ale victimei.

– Includerea prejudiciului nepatrimonial în cadrul prejudiciului reparabil nu face decât să convertească dreptul victimei la indemnizare dintr-un drept esențialmente nepatrimonial, într-o componentă a patrimoniului, ca orice alt drept de creanță al victimei, compromițându-se astfel distincția clasică dintre drepturile patrimoniale și cele nepatrimoniale. Dacă prejudiciile morale au fost asimilate de jurisprudență prejudiciilor patrimoniale, apelându-se la argumentul de interpretare potrivit căruia textul de la art. 998 din Codul civil de la 1864 nu distingea între felurile prejudiciilor, astăzi, când avem o reglementare atât de detaliată a prejudiciului, soluția juridică a prejudiciului moral nu mai poate fi similar susținută.

Actualul Cod civil pare să accepte distincția dintre cele două categorii de prejudicii. Astfel, principiul răspunderii pentru fapta proprie instituit la art. 1357 C. civ., continuă să vizeze prejudiciul în general, fără nicio distincție, contrar reglementărilor Codului civil din Quebec și celor ale Proiectului Catala (citate supra, notele de subsol nr. 22 și 23).

O asemenea supoziție este însă risipită de faptul că repararea prejudiciilor nepatrimoniale este amplasată în cadrul reparării prejudiciului în cazul răspunderii delictuale.

Pe de altă parte, deși dispoziția de principiu de la art. 1359 C. civ. „(…) obligă autorul faptei ilicite să repare prejudiciul, și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia (…)”, repararea prejudiciilor nepatrimoniale, reglementată la art. 253-256 și art. 1391 C. civ., este circumscrisă doar încălcării drepturilor nepatrimoniale. O abordare diferită o au Principiile Europene ale Răspunderii Delictuale (EGLT), care au în vedere, în mod generic, prejudiciile cauzate prin atingerile interesului juridicește protejat[45]. Prin urmare, răspunderea civilă pentru prejudiciile morale nu este condiționată de atingerea adusă drepturilor nepatrimoniale, ele fiind instituții juridice distincte.

– Rezerve trezește și sistematizarea materiei supuse reglementării. Astfel, deși Capitolul IV al Titlului II C. civ. este rezervat răspunderii civile, cu excepția primelor două dispoziții generale care definesc cele două răspunderi, toate prevederile privesc de fapt doar răspunderea delictuală.

– Apoi, dispozițiile de la art. 1391 C. civ. nu privesc toate prejudiciile patrimoniale, cum greșit sugerează denumirea marginală a normei, ci doar pe cele cauzate de vătămarea integrității corporale sau a sănătății, fiind vizat doar prejudiciul corporal. Cum aceste valori fac obiectul unui drept nepatrimonial dintre cele prevăzute la art. 252 C. civ., firesc ar fi fost ca prevederile legale amintite să fie plasate în materia specifică apărării drepturilor nepatrimoniale, cu atât mai mult cu cât însăși denumirea marginală de la art. 1391 sugerează o asemenea filiație. S-ar fi evitat astfel trimiterea inedită de la art. 1391 alin. (5) potrivit căreia „dispozițiile de la art. 253-256 rămân aplicabile” (ca și cum s-ar putea întâmpla și altfel)[46].

– Pe fond, dispoziția de la art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit căreia persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială (s.n.) pentru prejudiciul chiar nepatrimonial ce i-a fost cauzat”, este defectuoasă, pentru că nu rezultă dacă, în concepția codificatorilor, atât despăgubirile cât și reparația patrimonială, pot fi cerute doar pentru prejudiciul nepatrimonial, sau dacă s-a vrut să se distingă între despăgubiri, aplicabile prejudiciilor patrimoniale, și reparația patrimonială, specifică prejudiciilor nepatrimoniale. În ambele ipoteze, textul este criticabil.

Distincția neobișnuită între „despăgubiri” și „reparația patrimonială” ar putea căpăta sens doar dacă, potrivit noii reglementări, despăgubirea ar privi doar prejudiciul patrimonial, în timp ce reparația patrimonială ar fi acordată doar pentru încălcarea prejudiciilor nepatrimoniale. Cum însă, potrivit art. 1381 alin. (2), instanța va putea acorda despăgubiri pentru durerea încercată prin moartea victimei, rezultă că distincția amintită este una arbitrară.

– Soluția de la art. 1391 alin. (2) C. civ., în materia prejudiciului prin ricoșeu, potrivit căreia „instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu” (s.n.), lărgește în mod nejustificat cercul persoanelor îndreptățite la asemenea despăgubiri. Ea este contrară recomandării Rezoluției 75-7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei adoptată la 14 martie 1975, cu privire la repararea prejudiciilor în caz de leziuni corporale și de deces. Potrivit art. 19 din această Rezoluție, „sistemele juridice care, actualmente nu acordă un drept la reparare pentru suferințe psihice îndurate de o terță persoană în urma decesului victimei ar trebui sã acorde o astfel de reparare unor persoane ca tată, mamă, soț sau soție,l ogodnic și copii ai victimei, cu respectarea condiției ca aceste persoane să fi avut legături strânse de afecțiune cu victima în momentul decesului. În sistemele juridice care acordă actualmente anumitor persoane un asemenea drept la reparare, acesta nu trebuie sã fie lărgit, nici în ce privește pe cei care au dreptul, nici în ce privește dimensiunea indemnizației”.


[40] Din punct de vedere gramatical, textul este greșit, corect fiind „în lipsa acestuia” pentru a se înțelege mai bine că este vorba de lipsa acordului, și nu de orice lipsă.

[41] Afirmația că asemenea exprimări nu sunt întotdeauna susceptibile de o traducere cuvânt cu cuvânt poate fi ilustrată cu sintagma „du respect du corps après le décès”, care este denumirea Secțiunii a patra din primul capitol al Titlului al doilea din Codul civil Quebec. Codul civil intitulează Secțiunea a 4-a a Capitolul II „Respectul datorat persoanei și după decesul său”.

[42] B. Starck, Essai d’une theorie générale de la responsabilité civile considérée en sa double fonction de garantie et de peine privée, L. Rodstein, 1947.

[43] S. Carval, La responsabilité civile dans sa fonction de peineprivée, LGDJ, 1995.

[44] S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condițiilor și fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român, Ed. Șansa, București, 1994, p. 36.

[45] Art. 2:101. Préjudice réparable. Le préjudice consiste en une ateinte matérielle ou immatérielle à un intérêt juridiquement protégé.

[46] În discuție nu poate fi dacă dispozițiile amintite „rămân” sau „nu rămân” aplicabile, ci doar dacă ele se aplică în mod corespunzător, formula obișnuită de trimitere.

Capcanele ambiguității terminologiei juridice românești was last modified: septembrie 18th, 2018 by Sache Neculaescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Sache Neculaescu

Sache Neculaescu

Este avocat în Baroul Dâmboviţa, prof. univ. dr. emerit la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, cercetător de onoare la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei și membru titular al Academiei de Ştiinţe Juridice. -Născut la 19 septembrie 1946 -Absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti 1971 -Doctor în drept 1985, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei – conducător ştiinţific dr. doc. Yolanda Eminescu -Bursă de studii la Institutul Universitar Internaţional 1987 -Decan al Baroului Dâmboviţa 1985 – 1989 -Decan al Facultăţii de Drept, Universitatea Valahia din Târgovişte 2002 – 2008 -Autor de manuale („Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Lumina Lex, 2001, „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, 2008, Introducere în dreptul civil, Ed. Lumina Lex 2001, „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, “Drept civil. Drepturile reale principale”, Ed. Hamangiu), monografii („Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentului răspunderii civile delictuale în dreptul civil român”, Ed. Şansa, 1994, „Izvoarele obligaţiilor în Codul civil. Analiză critică și comparativă a noilor texte normative”, Ed. C.H.Beck, 2013, lucrare pentru care Uniunea Juriştilor i-a acordat a premiul „Mihail Eliescu” în anul 2014, coautor al volumelor „Noul Cod civil. Comentarii”, Ed. Universul Juridic, Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, 2016, alte 55 studii publicate în revistele româneşti şi străine de specialitate
A mai scris: