Capcanele ambiguității terminologiei juridice românești
Sache Neculaescu - august 1, 2018 Abstract
Appeared at a time when the two legal systems (Romanian-Germanic and Common Law)
disputed the leading position in the European coding market, our Civil Code has borrowed a number
of terms and regulations from the Quebec Civil Code, as well as from other sources, such as the
codification of European contract law, which made the legal terminology to overlap with the
traditional terminology, deforming the original meaning of legal terms, which creates a series of
difficulties highlighted in this paper.
Keywords: sources of obligations, legal entities, object of contract, unjust enrichment,
reparation of moral damages, privacy
I. Către un drept european printr-o terminologie unitară
Piaţa comună pe care o presupune Uniunea Europeană presupune reguli şi principii comune aplicabile contractelor transfrontaliere, ceea ce face ca tot mai insistent să fie invocat un drept european al contractelor şi chiar unificarea întregului drept privat european. Până la construirea unui viitor Cod civil european, care ar presupune reglementări unice în domenii diverse, precum dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul internaţional privat şi dreptul procesual civil, proiect temerar, privit cu rezerve explicabile de eurosceptici[1], obiectivul Uniunii europene îl constituie apropierea legislaţiilor europene. Pentru realizarea acestuia au fost emise o serie de directive în domenii speciale, transpuse în ordinea internă care au influenţat dreptul contractelor. Concomitent, au fost elaborate o serie de proiecte de codificare a dreptului contractelor, începând cu Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaţionale, continuând cu „Principiile dreptului european al contractelor” elaborate de o echipă de universitari condusă de profesorul Ole Lando, propunerile Academiei privativiştilor de la Pavia conduşi de profesorul italian Giuseppe Gandolfi, intitulate „Codul European al contractelor”.
După mai mult de două veacuri în care Codul civil Napoleon a inspirat și influențat decisiv dreptul contractelor în spațiul juridic european, prin Ordonanța din 10 feburarie 2016 privind reforma dreptului contractelor și regimul general al obligațiilor, au fost adaptate și revigorate reglementările obligațiilor civile. într-o perioadă în care piața codificărilor europene este asaltată de propuneri de inspirație anglo-saxonă.
O dificultate majoră a realizării acestor proiecte o constituie terminologia juridică, domeniu în care a fost gândit Cadrul Comun de Referinţă redactat, într-o primă variantă, de o echipă condusă de profesorul german Christian von Bar.
Comunicarea Comisiei Europene din 12 aprilie 2003, intitulată „Un drept european al contractelor mai coerent. Un plan de acţiune”, a mobilizat și mai mult gândirea juridică europeană.
Deşi există o convergenţă a principiilor şi o apropiere între sistemul de drept continental şi cel insular, ceea ce lipseşte este un limbaj neutru care să exprime o gândire juridică tot mai omogenă, într-un context plurilingvistic, în care fiecare limbă a statelor membre UE, este egală cu celelalte. Din păcate, limba latină, atât de expresivă şi de concisă, sursa ultimă a ceea ce numim ius commune în Europa, ţine de istoria dreptului, iar principiile dreptului roman fixate în adagii care dau culoare discursului juridic, sunt tot mai rar utilizate, lăsând loc limbii engleze care invadează spaţiul juridic european, propulsată, printre altele, de generalizarea informaţiei prin Internet, cel care a creat, mai rapid ca oricând, un limbaj propriu al comunicării.
Circulaţia termenilor de la un sistem juridic la altul, întâmpină dificultăţile majore ale traducerii dintr-o limbă în alta, prin ceea ce este numită astăzi neologia traductivă[2].
Apărut în această perioadă de efervescenţă a propunerilor de codificare a dreptului european al contractelor, în care cele două mari sisteme de drept (romano-germanic şi common law) îşi dispută întâietatea pe piața codificării europene, Codul nostru civil importă din plin, atât reglementări juridice ale altor coduri, precum Codul civil din Quebec, Codul civil italian, Codul civil elveţian, cât şi soluţii adoptate de Principiile Unidroit, Principiile dreptului european al contractelor.
O particularitate a noilor reglementări o constituie faptul că ele au fost supuse unor modificări succesive și, prin forța împrejurărilor, doar secvențiale, afectându-se atât plenitudinea logică a acestora, cât și omogenitatea lor terminologică.
În cele ce urmează, voi pune în discuție doar câteva aspecte, care, deşi ţin de limbajul juridic al actualului Cod civil în materii importante, impun şi anumite luări de poziţie în domenii controversate supuse reglementării.
II. Câteva inadvertențe terminologice ale Codului civil
1. „Act unilateral”, precum și „orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”, ca izvoare de obligații.
Potrivit art. 1165 C. civ., „obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice al act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”.
S-a afirmat de către iniţiator, în cadrul Expunerii de motive la actualul Cod civil, că noua reglementare „a ţinut seama de necesitatea sistematizarii, simplificării şi clarificării dispoziţiilor actuale…”.
Avem însă a constata că actuala reglementare a izvoarelor de obligații nu-şi propune sistematizarea acestora, ci doar inventarierea lor. Una dintre regulile care guvernează clasificarea ca operație logică, este ca suma claselor componente rezultate să acopere întregul domeniu al clasificării. Explicaţia nesistematizării izvoarelor de obligaţii, nu stă în „diversitatea împrejurărilor care generează raporturi juridice”, cum se afirmă în aceeași expunere de motive, ci, mai degrabă, în lipsa unei concepţii proprii a Codului nostru civil în materia mult discutată a izvoarelor de obligații. După două secole de discuții pe acest subiect, se impunea o luare de poziţie într-o chestiune de principiu, prin avansarea unui criteriu funcţional de clasificare, şi nu doar o inventariere a acestora, și aceea incompletă.
Pe de altă parte, nici proiectele europene de codificare a dreptului obligaţiilor nu se situează în afara oricărei critici. Prin urmare, suntem departe de a avea o unanimitate în clasificarea izvoarelor de obligaţii civile, în timp ce doctrina noastră relevantă de drept civil consideră că „noul Cod civil a operat o enumerare lipsită de echivoc, izvoarele obligațiilor fiind enumerate cuprinzător”[3].
Îmi voi îngădui să nu fiu de acord cu această ultimă apreciere, și să-mi exprim următoarele rezerve:
– atât contractul, izvorul principal de obligaţii, cât şi actul juridic unilateral sunt specii ale aceluiaşi gen, actul juridic, motiv pentru care ele n-ar trebui separate. Un exemplu în acest sens îl constituie Ordonanța franceză de reformă a dreptului contractelor din 10 februarie 2016, potrivit căreia „obligațiile se nasc din acte juridice, fapte juridice și din simpla autoritate a legii”. La alin. (2) al aceluiași text, se adaugă „executarea voluntară sau promisiunea de executare a unei îndatoriri de conștiință către altul”;
– apoi, distincţia „act juridic-fapt juridic”, nu este unitar rezolvată în doctrina și legislația comparată;
Astfel, potrivit concepţiei îmbrăţişate de doctrina juridică din Quebec, în sintagma „alt act” nu sunt incluse doar actele juridice, ci ea vizează orice alt act de conduită[4].
Și doctrina italiană de drept civil vede actul juridic ca o subcategorie a faptului juridic lato sensu, acţiuni umane conştiente şi voluntare. Potrivit art. 1173 C. civ. italian, „obligațiile derivă din contract, fapt ilicit și din orice alt act sau fapt idoneu de a le produce în conformitate cu ordinea juridică”.
La polul opus, doctrina franceză de drept civil, precum și doctrina noastră, tratează actul juridic ca manifestare de voinţă animată de intenţia producerii de efecte juridice, diferită de actul de conduită reprezentat de acţiunea sau inacţiunea umană.
Proiectele europene de codificare a dreptului privat au viziuni diferite: unele folosesc sintagma „alte acte”, pentru a desemna alte acte juridice decât contractul, cu referire specială la actele juridice unilaterale, cum este cazul Cărţii a doua din prima versiune a Cadrului comun de referinţă (DCFR), în timp ce, potrivit art. 1:301 din Principiile Lando, termenul „act” se aplică şi unei omisiuni, ceea ce are semnificaţia actului de conduită, care poate fi comisiv sau omisiv.
Revenind la reglementarea noastră, rostul noului enunț normativ era acela de a epuiza izvoarele de obligaţii, prin avansarea unei clasificări cât mai cuprinzătoare, conform tradițiilor noastre juridice. Or, trimiterea facilă la „oricare alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”, este departe de a satisface exigențele unei clasificări, căci, dacă așa ar fi, de ce ar mai fi nevoie de o clasificare a lor?
– tendința Codului civil de a se referi, uneori, la „actul juridic unilateral”, (denumirea Capitolului II din Titlul II al Cărții a V-a) și alteori la „actul unilateral ca izvor de obligații” (denumirea Secțiunii a 2-a a aceluiași Titlu), contravine nevoii de rigoare a terminologiei juridice și normelor de tehnică legislativă, potrivit cărora conceptele de drept trebuie unitar denumite. Limbajul juridic nu ar trebui simplificat din motive de comoditate, sau din preocuparea de a nu repeta, de fiecare dată sintagma „act juridic”, ce ar putea părea stânjenitor.
2. Obligaţii-îndatoriri. Potrivit manualelor de drept, termenul „obligaţie” desemnează în sens larg, „raportul juridic, în conţinutul căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanţă ce aparţine creditorului, cât şi corelativul acestui drept, adică latura pasivă a raportului, care este «datoria ce incumbă debitorului»[5], astfel că, din punctul de vedere al debitorului «acest raport apare ca o datorie (obligaţie în sens restrâns)»”[6].
În limbajul comun, cuvântul „datorie” este ambiguu. El desemnează, în principal, „suma de bani sau orice alt bun datorat cuiva”, termenul fiind sinonim cu obligaţia. În sens larg, datoria este tot ce cade în sarcina cuiva, tot ce trebuie să facă sau să nu facă o persoană, având ca repere legea sau morala, spre deosebire de obligaţie care este o datorie sancţionată juridic, o legătură de drept (vinculum iuris).
Din nevoia de a distinge între datoria ca sumă de bani şi datoria de a respecta convenienţele, în drept se preferă uneori termenul îndatorire, mai aproape de termenul francez devoir. Astfel, autorul unui tratat de drept civil românesc destinat obligaţiilor civile, afirmă că „în cel de-al doilea sens, mai larg, utilizat în limbajul juridic curent, termenul de obligaţie desemnează orice îndatorire juridică, noţiune generică prin care înţelegem îndatoririle juridice generale şi cele speciale pe care le avem în societate. Îndatoririle generale sunt acelea care incumbă tuturor sau unei categorii de persoane nedeterminate, cum ar fi obligaţia de a respecta drepturile absolute ale fiecăruia (drepturile reale şi drepturile personale nepatrimoniale). Îndatoririle particulare sunt acelea care revin anumitor persoane, determinate; ele pot să rezulte din acte sau fapte juridice”[7].
Distincția dintre cele două concepte continuă să preocupe doctrina de drept civil, fiind conturate de-a lungul timpului trei orientări[8]:
– prima dintre ele consideră că obligația este sinonimă cu îndatorirea[9];
– a doua orientare, susține că îndatorirea este cuprinsă în obligație, cea care are două elemente: îndatorirea (schuld-debitum) și constrângerea (haftung-obligatio)[10];
– a treia concepție consideră că obligația și îndatorirea sunt distincte. Raportul dintre cele două noţiuni l-a cât se poate de limpede Jean Carbonnier în urmă cu peste 50 ani. Potrivit eruditului autor francez, „în orice obligaţie există o datorie; dar nu orice datorie este o obligaţie. Pentru a fi o obligaţie în sens tehnic, trebuie ca datoria să fie o legătură de drept, care implică sancţiunea statală”[11].
Dincolo de asemenea speculaţii terminologice care pot continua încă, discuţia devine astăzi mai actuală ca oricând, în condiţiile în care proiectele de codificare europeană a dreptului contractual introduce distincţia dintre obligaţii şi îndatoriri generale.
Astfel, potrivit Secţiunii 2 din capitolul I al Principiilor dreptului european al contractelor (Principiile Lando), „îndatoririle generale” sunt cele prin care fiecare parte este ţinută să acţioneze cu bună-credinţă (art. 1:201) şi să colaboreze cu cealaltă parte pentru ca toate efectele contractului să se producă (art. 1:202).
Tot astfel, propunerile făcute de privativiştii de la Pavia, conduşi de profesorul Gandolfi, sub denumirea Codul European al Contractelor, referindu-se la faza precontractuală, trimit la îndatoririle de corecţie a contractului, de informare, de confidenţialitate şi la cele care decurg din clauzele implicite, definite de art. 32 din acest proiect, ca fiind cele care se consideră că au fost acceptate în mod tacit de părţi, pentru că sunt necesare pentru producerea efectelor voite de acestea, decurgând din datoria de bună-credinţă sau din cutume.
Ordonanța franceză de reformă a dreptului obligațiilor civile definește la art. 1100 alin. (2) obligația naturală ca fiind „îndatorirea de conştiinţă faţă de altul”. Prin urmare, în timp ce obligaţia are un obiect determinat, îndatorirea priveşte atitudinea de loialitate, de bună-credinţă, de colaborare a părţilor, având un caracter abstract pentru că vizează principii de conduită, o anumită mentalitate sau, şi mai general, o stare de spirit a contractului, o etică a acestuia, care nu se rezumă la un gest concret, constituindu-se într-o veritabilă „directivă”[12].
Altfel spus, asemenea obligaţii „nu sunt datorii care se plătesc, ci datorii de urmat”[13]. Dacă potrivit art. 1170 C. civ. „părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale”, aceasta are semnificaţia unei îndatoriri de loialitate, o obligaţie de mijloace şi nu o obligaţie de rezultat, aceea de a executa o obligaţie prevăzută prin contract.
Aşa cum s-a remarcat în doctrina franceză, „alături de obligaţiile specifice voite de părţi, coexistă norme de origine legală care constituie cadrul general în interiorul căruia ele trebuie să se supună”[14]. Putem accepta că, înainte de a fi obligate de prevederile contractuale, înainte chiar de a începe negocierile în vederea încheierii unui contract, părţile sunt ţinute să acţioneze cu bună-credinţă şi loialitate, sunt ţinute să se comporte civiliter. Aşa cum s-a subliniat, asemenea îndatoriri impun „norme fundamentale de comportament”[15], „datorii generale de prudenţă şi diligenţă”[16], „cerinţe ale civilităţii”[17]. Ele sunt externe contractului, sunt situate deasupra lui, impunându-i-se.
Aceeaşi constatare o putem face şi în plan extracontractual. Dacă ne referim la îmbogăţirea nejustificată, vom constata că obligaţia celui îmbogăţit se naşte odată cu sporirea patrimoniului acestuia în mod nejustificat pe seama altuia. Art. 1345 C. civ. dispune că „cel care s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia, este obligat la restituire, în măsura propriei sale îmbogăţiri şi în limita pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană”. Prin urmare, obligaţia civilă se naşte ca urmare a îmbogăţirii. Până atunci însă, suntem doar îndatoraţi să nu ne îmbogăţim în detrimentul altuia, raportându-ne la imperativul moral universal neminem laedere. Îndatorirea aceasta nu are un creditor anume, ci priveşte o conduită de urmat. Îndată ce sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, prin raportarea la patrimoniul celui sărăcit, se naşte obligaţia de restituire, de această dată, în temeiul unui izvor distinct de obligaţii civile.
Nevoia de a distinge între cele două categorii este cerută, nu doar de acurateţea limbajului juridic, dar şi de o corectă evaluare a consecinţelor încălcării fiecăreia dintre ele. Din această perspectivă, avem cel puţin două motive să operăm distincţia dintre obligaţii şi îndatoriri[18]:
– mai întâi, calificarea răspunderii pe care încălcarea lor o atrage este diferită: dacă ne referim la încălcarea îndatoririlor, răspunderea va fi delictuală, prin raportare la norma de la art. 1349 alin. (1) C. civ. potrivit căreia „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor noul Cod civil, „creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”[19] (s.n.);
– al doilea motiv pentru care distincţia dintre îndatoririle generale ale părţilor contractante şi obligaţiile acestora devine necesară, priveşte determinarea efectelor contractului: în timp ce obligaţiile leagă doar părţile potrivit principiului res inter alios acta, îndatoririle părţilor pot profita şi terţilor, care se pot prevala de nerespectarea îndatoririlor de către una dintre părţile contractante văzută ca faptă cauzatoare de prejudiciu, încălcare a îndatoririi morale alterum non laedere. Este urmarea a ceea ce doctrina franceză remarcă a fi tendinţa „de ataşare la contract a anumitor imperative care sunt în realitate veritabile norme de comportament, sancţionate în afara câmpului contractual, de răspunderea delictuală, calificate drept obligaţii de mijloace”[20].
3. „Obiectul contractului” – „obiectul obligației” – „obiectul prestației”. Dacă potrivit doctrinei clasice de drept civil, obiectul contractului era considerat a fi „acela la care părţile sau numai una dintre ele se obligă”, astăzi, art. 1225 C. civ., dispune că obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică (…) convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractate”.
Câteva obiecţii privind noua concepţie despre obiectul contractului sunt inevitabile:
– mai întâi, ideea de a exemplifica operaţiile juridice la care se referă textul, nu este cea mai potrivită. Cu atât mai puţin lejeritatea trimiterii la „alte asemenea” exemple, operaţie pe care o vedem posibilă doar în cadrul unui manual de introducere în drept, dar nu într-un Cod civil;
– apoi, din nou, textele normative nu sunt armonizate: în vreme ce la art. 1179 pct. 3 C. civ., norma care se referă la condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului, se instituie condiţia unui obiect determinat, posibil şi licit, iar când se analizează pe larg obiectul contractului, se prevede la art. 1225 alin. (2) C. civ. că el trebuie să fie doar „determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute”;
– condiţia vizând caracterul determinat ar trebui să privească obiectul obligaţiei şi nu al contractului. Fiind o operaţie juridică, ea poate fi şi mai puţin determinată, în sensul cerut de noua reglementare, acela de a determina operaţia juridică „precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi alte asemenea”. Calificarea operaţiei şi determinarea în concret a drepturilor dobândite şi a obligaţiilor asumate de părţi se face în cadrul interpretării contractului, când, potrivit art. 1268 pct. 3 C. civ. clauzele îndoielnice „se interpretează în sensul producerii de efecte şi nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”, potrivit principiului potius valeat quam ut pereat. Cadrul comun de referinţă (DCFR) redactat de Christian von Bar, referindu-se la conţinutul contractului în cadrul secţiunii a doua din Capitolul 9 „Conţinutul şi efectele contractelor” din Cartea a doua, la art. II – 9:101, denumit „Termenii contractului”, prevede că aceştia rezultă, printre altele, din „acordul expres sau tacit al părţilor, din lege, practicile stabilite între părţi şi uzanţe” etc. Mai mult, potrivit aceluiaşi proiect, când preţul care trebuie plătit în temeiul contractului nu poate fi determinat plecând de la stipulaţiile părţilor sau de la alte reguli aplicabile sau apelând la uzanţe sau practice, el va fi cel normal reclamat în circumstanţe comparabile la momentul încheierii contractului, un preţ rezonabil, soluţie prevăzută şi de Principiile Unidroit în art. 5.1.7. Aceleaşi soluţii privind înlocuirea preţului în cazul determinării acestuia în mod unilateral, de către un terţ sau prin raportarea la un factor de referinţă de sunt prevăzute de PECL;
– normele de la art. 1230 şi 1231 C. civ., cele care se referă la „determinarea calităţii obiectului” şi la „determinarea obiectului de către terţ” ar fi trebuit să privească in terminis determinarea obiectului prestaţiei, şi nu al unui obiect oarecare;
– odată ce actualul Cod civil prevede la art. 1226 alin. 1 că „obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”, condiţiile prevăzute la alin. 2 al aceluiaşi text, sunt ale prestaţiei, şi nu ale obiectului obligaţiei, cum ne spune textul normativ, potrivit căruia „el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinat şi licit”.
Raportarea la prestaţie şi nu la obiect o regăsim în toate textele normative care au inspirat sau care ar fi trebuit să inspire pe redactorii textelor din noul Cod civil. Astfel, Codul civil din Quebec, după ce prevede la art. 1373 că obiectul obligaţiei este prestaţia de care este ţinut debitorul faţă de creditor şi care constă în a face sau a nu face ceva, dispune la alin. (2) că „prestaţia trebuie să fie posibilă, determinată sau determinabilă; ea nu trebuie să fie prohibită de lege şi nici contrară ordinii publice”.
[1] Un adversar al proiectului de codificare europeană a dreptului civil, G. Cornu, afirmă ritos că „obsesia fuzionistă este o aberaţie culturală” („Un Code civil n’est pas un instrument communautaire”, D, 2002, p. 351).
[2] http://ebooks.unibuc.ro – I. Busuioc, Dinamica terminologiilor româneşti sub impactul traducerii „acquis”-ului comunitar.
[3] I.-F. Popa, în L. Pop, I.-F. Popa, St. I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 26.
[4] D. Llulles, B. Moore, Droit des obligations, 2e édition, Les éditions Thémis, 2012, p. 37.
[5] C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediția a IX-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 1.
[6] Ibidem.
[7] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 7.
[8] N. Hage-Chahine, La distinction de l’obligation et du devoir en droit privé, Éd. Panthéon-Assas, Paris, 3017, p. 31 și urm.
[9] R. Savatier, Des effets et de la sanction du devoir moral en droit positif français et devant la jurisprudence, thèse, Paris, 1916, p. 3.
[10] G. Marty, P. Raymond, Droit civil, les obligations, t. I, Les sources, 2-e éd. Sirey, 1988, nr. 2.
[11] J. Carbonnier, Droit civil 4/ Les obligations, Éd. Presses Universitaires de France, 1956, p. 7.
[12] Ph. Stoffel-Munk, Les sources des obligations, în volumul Pour une réforme du droit des contrats, sous la direction de Fr. Terré, Éd. Dalloz, 2009, pp. 67-70.
[13] Ibidem.
[14] D. Mazeaud, note sous Cass. Civ. 3-éme,14 sept. 2005, D. 2006.761.
[15] M. Puech, L’ilicéité dans la responsabilité civile extra-contractuelle, LGDJ, 1973, nr. 31.
[16] H.L. Mazeaud et A. Tunc, Traité théoretique et pratique de la responsabilité civile delictuelle et contractuelle, t. I, 6- ème, Éd. Montchréstien, nr. 103-109.
[17] J. Darbellay, Théorie générale de l’ilicéité, Fribourg, 1955, nr. 69.
[18] B. Fauvarque-Cosson, Collection droit privé et européen, vol. 6, Projet de cadre commun de référence, Terminologie contractuelle commune, Société de Legislation Comparée, Paris, 2008, p. 86.
[19] Potrivit doctrinei noastre, angajarea răspunderii contractuale are loc ca urmare a neexecutării totale sau parţiale a obligaţiilor, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a acestora. Codul nostru civil se aliniază proiectelor europene de codificare a dreptului contractelor care subsumează executarea necorespunzătoare şi executarea cu întârziere noţiunii generice de neexecutare a obligaţiei. Astfel, potrivit art. 7.1.1. din Principiile Unidroit, „prin neexecutare se înţelege orice neaducere la îndeplinire din partea unei părţi a oricărei dintre obligaţiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere”. La rândul lor, Principiile Lando (PECL) se referă la neexecutarea esenţială a obligaţiilor, în timp ce Codul european al contractelor defineşte, la art. 89, noţiunea de neexecutare: „orice comportament diferit al unuia dintre contractanţi, al colaboratorilor sau prepuşilor diferit de cel prevăzut în contract”.
[20] G. Viney, Traité de droit civil. Introduction à la responsabilité, Éd. LGDJ Paris, 1995, nr. 168.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.