Capcanele ambiguității terminologiei juridice românești

Abstract

  Abstract
Appeared at a time when the two legal systems (Romanian-Germanic and Common Law)
disputed the leading position in the European coding market, our Civil Code has borrowed a number
of terms and regulations from the Quebec Civil Code, as well as from other sources, such as the
codification of European contract law, which made the legal terminology to overlap with the
traditional terminology, deforming the original meaning of legal terms, which creates a series of
difficulties highlighted in this paper.
Keywords: sources of obligations, legal entities, object of contract, unjust enrichment,
reparation of moral damages, privacy 

I. Către un drept european printr-o terminologie unitară

Piața comună pe care o presupune Uniunea Europeană presupune reguli și principii comune aplicabile contractelor transfrontaliere, ceea ce face ca tot mai insistent să fie invocat un drept european al contractelor și chiar unificarea întregului drept privat european. Până la construirea unui viitor Cod civil european, care ar presupune reglementări unice în domenii diverse, precum dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii și securității sociale, dreptul internațional privat și dreptul procesual civil, proiect temerar, privit cu rezerve explicabile de eurosceptici[1], obiectivul Uniunii europene îl constituie apropierea legislațiilor europene. Pentru realizarea acestuia au fost emise o serie de directive în domenii speciale, transpuse în ordinea internă care au influențat dreptul contractelor. Concomitent, au fost elaborate o serie de proiecte de codificare a dreptului contractelor, începând cu Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaționale, continuând cu „Principiile dreptului european al contractelor” elaborate de o echipă de universitari condusă de profesorul Ole Lando, propunerile Academiei privativiștilor de la Pavia conduși de profesorul italian Giuseppe Gandolfi, intitulate „Codul European al contractelor”.

După mai mult de două veacuri în care Codul civil Napoleon a inspirat și influențat decisiv dreptul contractelor în spațiul juridic european, prin Ordonanța din 10 feburarie 2016 privind reforma dreptului contractelor și regimul general al obligațiilor, au fost adaptate și revigorate reglementările obligațiilor civile. într-o perioadă în care piața codificărilor europene este asaltată de propuneri de inspirație anglo-saxonă.

O dificultate majoră a realizării acestor proiecte o constituie terminologia juridică, domeniu în care a fost gândit Cadrul Comun de Referință redactat, într-o primă variantă, de o echipă condusă de profesorul german Christian von Bar.

Comunicarea Comisiei Europene din 12 aprilie 2003, intitulată „Un drept european al contractelor mai coerent. Un plan de acțiune”, a mobilizat și mai mult gândirea juridică europeană.

Deși există o convergență a principiilor și o apropiere între sistemul de drept continental și cel insular, ceea ce lipsește este un limbaj neutru care să exprime o gândire juridică tot mai omogenă, într-un context plurilingvistic, în care fiecare limbă a statelor membre UE, este egală cu celelalte. Din păcate, limba latină, atât de expresivă și de concisă, sursa ultimă a ceea ce numim ius commune în Europa, ține de istoria dreptului, iar principiile dreptului roman fixate în adagii care dau culoare discursului juridic, sunt tot mai rar utilizate, lăsând loc limbii engleze care invadează spațiul juridic european, propulsată, printre altele, de generalizarea informației prin Internet, cel care a creat, mai rapid ca oricând, un limbaj propriu al comunicării.

Circulația termenilor de la un sistem juridic la altul, întâmpină dificultățile majore ale traducerii dintr-o limbă în alta, prin ceea ce este numită astăzi neologia traductivă[2].

Apărut în această perioadă de efervescență a propunerilor de codificare a dreptului european al contractelor, în care cele două mari sisteme de drept (romano-germanic și common law) își dispută întâietatea pe piața codificării europene, Codul nostru civil importă din plin, atât reglementări juridice ale altor coduri, precum Codul civil din Quebec, Codul civil italian, Codul civil elvețian, cât și soluții adoptate de Principiile Unidroit, Principiile dreptului european al contractelor.

O particularitate a noilor reglementări o constituie faptul că ele au fost supuse unor modificări succesive și, prin forța împrejurărilor, doar secvențiale, afectându-se atât plenitudinea logică a acestora, cât și omogenitatea lor terminologică.

În cele ce urmează, voi pune în discuție doar câteva aspecte, care, deși țin de limbajul juridic al actualului Cod civil în materii importante, impun și anumite luări de poziție în domenii controversate supuse reglementării.

II. Câteva inadvertențe terminologice ale Codului civil

1. „Act unilateral”, precum și „orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”, ca izvoare de obligații.

Potrivit art. 1165 C. civ., „obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice al act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”.

S-a afirmat de către inițiator, în cadrul Expunerii de motive la actualul Cod civil, că noua reglementare „a ținut seama de necesitatea sistematizarii, simplificării și clarificării dispozițiilor actuale…”.

Avem însă a constata că actuala reglementare a izvoarelor de obligații nu-și propune sistematizarea acestora, ci doar inventarierea lor. Una dintre regulile care guvernează clasificarea ca operație logică, este ca suma claselor componente rezultate să acopere întregul domeniu al clasificării. Explicația nesistematizării izvoarelor de obligații, nu stă în „diversitatea împrejurărilor care generează raporturi juridice”, cum se afirmă în aceeași expunere de motive, ci, mai degrabă, în lipsa unei concepții proprii a Codului nostru civil în materia mult discutată a izvoarelor de obligații. După două secole de discuții pe acest subiect, se impunea o luare de poziție într-o chestiune de principiu, prin avansarea unui criteriu funcțional de clasificare, și nu doar o inventariere a acestora, și aceea incompletă.

Pe de altă parte, nici proiectele europene de codificare a dreptului obligațiilor nu se situează în afara oricărei critici. Prin urmare, suntem departe de a avea o unanimitate în clasificarea izvoarelor de obligații civile, în timp ce doctrina noastră relevantă de drept civil consideră că „noul Cod civil a operat o enumerare lipsită de echivoc, izvoarele obligațiilor fiind enumerate cuprinzător”[3].

Îmi voi îngădui să nu fiu de acord cu această ultimă apreciere, și să-mi exprim următoarele rezerve:

– atât contractul, izvorul principal de obligații, cât și actul juridic unilateral sunt specii ale aceluiași gen, actul juridic, motiv pentru care ele n-ar trebui separate. Un exemplu în acest sens îl constituie Ordonanța franceză de reformă a dreptului contractelor din 10 februarie 2016, potrivit căreia „obligațiile se nasc din acte juridice, fapte juridice și din simpla autoritate a legii”. La alin. (2) al aceluiași text, se adaugă „executarea voluntară sau promisiunea de executare a unei îndatoriri de conștiință către altul”;

– apoi, distincția „act juridic-fapt juridic”, nu este unitar rezolvată în doctrina și legislația comparată;

Astfel, potrivit concepției îmbrățișate de doctrina juridică din Quebec, în sintagma „alt act” nu sunt incluse doar actele juridice, ci ea vizează orice alt act de conduită[4].

Și doctrina italiană de drept civil vede actul juridic ca o subcategorie a faptului juridic lato sensu, acțiuni umane conștiente și voluntare. Potrivit art. 1173 C. civ. italian, „obligațiile derivă din contract, fapt ilicit și din orice alt act sau fapt idoneu de a le produce în conformitate cu ordinea juridică”.

La polul opus, doctrina franceză de drept civil, precum și doctrina noastră, tratează actul juridic ca manifestare de voință animată de intenția producerii de efecte juridice, diferită de actul de conduită reprezentat de acțiunea sau inacțiunea umană.

Proiectele europene de codificare a dreptului privat au viziuni diferite: unele folosesc sintagma „alte acte”, pentru a desemna alte acte juridice decât contractul, cu referire specială la actele juridice unilaterale, cum este cazul Cărții a doua din prima versiune a Cadrului comun de referință (DCFR), în timp ce, potrivit art. 1:301 din Principiile Lando, termenul „act” se aplică și unei omisiuni, ceea ce are semnificația actului de conduită, care poate fi comisiv sau omisiv.

Revenind la reglementarea noastră, rostul noului enunț normativ era acela de a epuiza izvoarele de obligații, prin avansarea unei clasificări cât mai cuprinzătoare, conform tradițiilor noastre juridice. Or, trimiterea facilă la „oricare alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”, este departe de a satisface exigențele unei clasificări, căci, dacă așa ar fi, de ce ar mai fi nevoie de o clasificare a lor?

– tendința Codului civil de a se referi, uneori, la „actul juridic unilateral”, (denumirea Capitolului II din Titlul II al Cărții a V-a) și alteori la „actul unilateral ca izvor de obligații” (denumirea Secțiunii a 2-a a aceluiași Titlu), contravine nevoii de rigoare a terminologiei juridice și normelor de tehnică legislativă, potrivit cărora conceptele de drept trebuie unitar denumite. Limbajul juridic nu ar trebui simplificat din motive de comoditate, sau din preocuparea de a nu repeta, de fiecare dată sintagma „act juridic”, ce ar putea părea stânjenitor.

2. Obligații-îndatoriri. Potrivit manualelor de drept, termenul „obligație” desemnează în sens larg, „raportul juridic, în conținutul căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanță ce aparține creditorului, cât și corelativul acestui drept, adică latura pasivă a raportului, care este «datoria ce incumbă debitorului»[5], astfel că, din punctul de vedere al debitorului «acest raport apare ca o datorie (obligație în sens restrâns)»”[6].

În limbajul comun, cuvântul „datorie” este ambiguu. El desemnează, în principal, „suma de bani sau orice alt bun datorat cuiva”, termenul fiind sinonim cu obligația. În sens larg, datoria este tot ce cade în sarcina cuiva, tot ce trebuie să facă sau să nu facă o persoană, având ca repere legea sau morala, spre deosebire de obligație care este o datorie sancționată juridic, o legătură de drept (vinculum iuris).

Din nevoia de a distinge între datoria ca sumă de bani și datoria de a respecta conveniențele, în drept se preferă uneori termenul îndatorire, mai aproape de termenul francez devoir. Astfel, autorul unui tratat de drept civil românesc destinat obligațiilor civile, afirmă că „în cel de-al doilea sens, mai larg, utilizat în limbajul juridic curent, termenul de obligație desemnează orice îndatorire juridică, noțiune generică prin care înțelegem îndatoririle juridice generale și cele speciale pe care le avem în societate. Îndatoririle generale sunt acelea care incumbă tuturor sau unei categorii de persoane nedeterminate, cum ar fi obligația de a respecta drepturile absolute ale fiecăruia (drepturile reale și drepturile personale nepatrimoniale). Îndatoririle particulare sunt acelea care revin anumitor persoane, determinate; ele pot să rezulte din acte sau fapte juridice”[7].

Distincția dintre cele două concepte continuă să preocupe doctrina de drept civil, fiind conturate de-a lungul timpului trei orientări[8]:

– prima dintre ele consideră că obligația este sinonimă cu îndatorirea[9];

– a doua orientare, susține că îndatorirea este cuprinsă în obligație, cea care are două elemente: îndatorirea (schuld-debitum) și constrângerea (haftung-obligatio)[10];

– a treia concepție consideră că obligația și îndatorirea sunt distincte. Raportul dintre cele două noțiuni l-a cât se poate de limpede Jean Carbonnier în urmă cu peste 50 ani. Potrivit eruditului autor francez, „în orice obligație există o datorie; dar nu orice datorie este o obligație. Pentru a fi o obligație în sens tehnic, trebuie ca datoria să fie o legătură de drept, care implică sancțiunea statală”[11].

Dincolo de asemenea speculații terminologice care pot continua încă, discuția devine astăzi mai actuală ca oricând, în condițiile în care proiectele de codificare europeană a dreptului contractual introduce distincția dintre obligații și îndatoriri generale.

Astfel, potrivit Secțiunii 2 din capitolul I al Principiilor dreptului european al contractelor (Principiile Lando), „îndatoririle generale” sunt cele prin care fiecare parte este ținută să acționeze cu bună-credință (art. 1:201) și să colaboreze cu cealaltă parte pentru ca toate efectele contractului să se producă (art. 1:202).

Tot astfel, propunerile făcute de privativiștii de la Pavia, conduși de profesorul Gandolfi, sub denumirea Codul European al Contractelor, referindu-se la faza precontractuală, trimit la îndatoririle de corecție a contractului, de informare, de confidențialitate și la cele care decurg din clauzele implicite, definite de art. 32 din acest proiect, ca fiind cele care se consideră că au fost acceptate în mod tacit de părți, pentru că sunt necesare pentru producerea efectelor voite de acestea, decurgând din datoria de bună-credință sau din cutume.

Ordonanța franceză de reformă a dreptului obligațiilor civile definește la art. 1100 alin. (2) obligația naturală ca fiind „îndatorirea de conștiință față de altul”. Prin urmare, în timp ce obligația are un obiect determinat, îndatorirea privește atitudinea de loialitate, de bună-credință, de colaborare a părților, având un caracter abstract pentru că vizează principii de conduită, o anumită mentalitate sau, și mai general, o stare de spirit a contractului, o etică a acestuia, care nu se rezumă la un gest concret, constituindu-se într-o veritabilă „directivă”[12].

Altfel spus, asemenea obligații „nu sunt datorii care se plătesc, ci datorii de urmat”[13]. Dacă potrivit art. 1170 C. civ. „părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale”, aceasta are semnificația unei îndatoriri de loialitate, o obligație de mijloace și nu o obligație de rezultat, aceea de a executa o obligație prevăzută prin contract.

Așa cum s-a remarcat în doctrina franceză, „alături de obligațiile specifice voite de părți, coexistă norme de origine legală care constituie cadrul general în interiorul căruia ele trebuie să se supună”[14]. Putem accepta că, înainte de a fi obligate de prevederile contractuale, înainte chiar de a începe negocierile în vederea încheierii unui contract, părțile sunt ținute să acționeze cu bună-credință și loialitate, sunt ținute să se comporte civiliter. Așa cum s-a subliniat, asemenea îndatoriri impun „norme fundamentale de comportament”[15], „datorii generale de prudență și diligență”[16], „cerințe ale civilității”[17]. Ele sunt externe contractului, sunt situate deasupra lui, impunându-i-se.

Aceeași constatare o putem face și în plan extracontractual. Dacă ne referim la îmbogățirea nejustificată, vom constata că obligația celui îmbogățit se naște odată cu sporirea patrimoniului acestuia în mod nejustificat pe seama altuia. Art. 1345 C. civ. dispune că „cel care s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia, este obligat la restituire, în măsura propriei sale îmbogățiri și în limita pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană”. Prin urmare, obligația civilă se naște ca urmare a îmbogățirii. Până atunci însă, suntem doar îndatorați să nu ne îmbogățim în detrimentul altuia, raportându-ne la imperativul moral universal neminem laedere. Îndatorirea aceasta nu are un creditor anume, ci privește o conduită de urmat. Îndată ce sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, prin raportarea la patrimoniul celui sărăcit, se naște obligația de restituire, de această dată, în temeiul unui izvor distinct de obligații civile.

Nevoia de a distinge între cele două categorii este cerută, nu doar de acuratețea limbajului juridic, dar și de o corectă evaluare a consecințelor încălcării fiecăreia dintre ele. Din această perspectivă, avem cel puțin două motive să operăm distincția dintre obligații și îndatoriri[18]:

– mai întâi, calificarea răspunderii pe care încălcarea lor o atrage este diferită: dacă ne referim la încălcarea îndatoririlor, răspunderea va fi delictuală, prin raportare la norma de la art. 1349 alin. (1) C. civ. potrivit căreia „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor noul Cod civil, „creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării obligației[19] (s.n.);

– al doilea motiv pentru care distincția dintre îndatoririle generale ale părților contractante și obligațiile acestora devine necesară, privește determinarea efectelor contractului: în timp ce obligațiile leagă doar părțile potrivit principiului res inter alios acta, îndatoririle părților pot profita și terților, care se pot prevala de nerespectarea îndatoririlor de către una dintre părțile contractante văzută ca faptă cauzatoare de prejudiciu, încălcare a îndatoririi morale alterum non laedere. Este urmarea a ceea ce doctrina franceză remarcă a fi tendința „de atașare la contract a anumitor imperative care sunt în realitate veritabile norme de comportament, sancționate în afara câmpului contractual, de răspunderea delictuală, calificate drept obligații de mijloace”[20].

3. „Obiectul contractului” – „obiectul obligației” – „obiectul prestației”. Dacă potrivit doctrinei clasice de drept civil, obiectul contractului era considerat a fi „acela la care părțile sau numai una dintre ele se obligă”, astăzi, art. 1225 C. civ., dispune că obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică (…) convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractate”.

Câteva obiecții privind noua concepție despre obiectul contractului sunt inevitabile:

– mai întâi, ideea de a exemplifica operațiile juridice la care se referă textul, nu este cea mai potrivită. Cu atât mai puțin lejeritatea trimiterii la „alte asemenea” exemple, operație pe care o vedem posibilă doar în cadrul unui manual de introducere în drept, dar nu într-un Cod civil;

– apoi, din nou, textele normative nu sunt armonizate: în vreme ce la art. 1179 pct. 3 C. civ., norma care se referă la condițiile esențiale pentru validitatea contractului, se instituie condiția unui obiect determinat, posibil și licit, iar când se analizează pe larg obiectul contractului, se prevede la art. 1225 alin. (2) C. civ. că el trebuie să fie doar „determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute”;

– condiția vizând caracterul determinat ar trebui să privească obiectul obligației și nu al contractului. Fiind o operație juridică, ea poate fi și mai puțin determinată, în sensul cerut de noua reglementare, acela de a determina operația juridică „precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și alte asemenea”. Calificarea operației și determinarea în concret a drepturilor dobândite și a obligațiilor asumate de părți se face în cadrul interpretării contractului, când, potrivit art. 1268 pct. 3 C. civ. clauzele îndoielnice „se interpretează în sensul producerii de efecte și nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”, potrivit principiului potius valeat quam ut pereat. Cadrul comun de referință (DCFR) redactat de Christian von Bar, referindu-se la conținutul contractului în cadrul secțiunii a doua din Capitolul 9 „Conținutul și efectele contractelor” din Cartea a doua, la art. II – 9:101, denumit „Termenii contractului”, prevede că aceștia rezultă, printre altele, din „acordul expres sau tacit al părților, din lege, practicile stabilite între părți și uzanțe” etc. Mai mult, potrivit aceluiași proiect, când prețul care trebuie plătit în temeiul contractului nu poate fi determinat plecând de la stipulațiile părților sau de la alte reguli aplicabile sau apelând la uzanțe sau practice, el va fi cel normal reclamat în circumstanțe comparabile la momentul încheierii contractului, un preț rezonabil, soluție prevăzută și de Principiile Unidroit în art. 5.1.7. Aceleași soluții privind înlocuirea prețului în cazul determinării acestuia în mod unilateral, de către un terț sau prin raportarea la un factor de referință de sunt prevăzute de PECL;

– normele de la art. 1230 și 1231 C. civ., cele care se referă la „determinarea calității obiectului” și la „determinarea obiectului de către terț” ar fi trebuit să privească in terminis determinarea obiectului prestației, și nu al unui obiect oarecare;

– odată ce actualul Cod civil prevede la art. 1226 alin. 1 că „obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul”, condițiile prevăzute la alin. 2 al aceluiași text, sunt ale prestației, și nu ale obiectului obligației, cum ne spune textul normativ, potrivit căruia „el trebuie să fie determinat sau cel puțin determinat și licit”.

Raportarea la prestație și nu la obiect o regăsim în toate textele normative care au inspirat sau care ar fi trebuit să inspire pe redactorii textelor din noul Cod civil. Astfel, Codul civil din Quebec, după ce prevede la art. 1373 că obiectul obligației este prestația de care este ținut debitorul față de creditor și care constă în a face sau a nu face ceva, dispune la alin. (2) că „prestația trebuie să fie posibilă, determinată sau determinabilă; ea nu trebuie să fie prohibită de lege și nici contrară ordinii publice”.


[1] Un adversar al proiectului de codificare europeană a dreptului civil, G. Cornu, afirmă ritos că „obsesia fuzionistă este o aberație culturală” („Un Code civil n’est pas un instrument communautaire”, D, 2002, p. 351).

[2] http://ebooks.unibuc.ro – I. Busuioc, Dinamica terminologiilor românești sub impactul traducerii „acquis”-ului comunitar.

[3] I.-F. Popa, în L. Pop, I.-F. Popa, St. I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 26.

[4] D. Llulles, B. Moore, Droit des obligations, 2e édition, Les éditions Thémis, 2012, p. 37.

[5] C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 1.

[6] Ibidem.

[7] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 7.

[8] N. Hage-Chahine, La distinction de l’obligation et du devoir en droit privé, Éd. Panthéon-Assas, Paris, 3017, p. 31 și urm.

[9] R. Savatier, Des effets et de la sanction du devoir moral en droit positif français et devant la jurisprudence, thèse, Paris, 1916, p. 3.

[10] G. Marty, P. Raymond, Droit civil, les obligations, t. I, Les sources, 2-e éd. Sirey, 1988, nr. 2.

[11] J. Carbonnier, Droit civil 4/ Les obligations, Éd. Presses Universitaires de France, 1956, p. 7.

[12] Ph. Stoffel-Munk, Les sources des obligations, în volumul Pour une réforme du droit des contrats, sous la direction de Fr. Terré, Éd. Dalloz, 2009, pp. 67-70.

[13] Ibidem.

[14] D. Mazeaud, note sous Cass. Civ. 3-éme,14 sept. 2005, D. 2006.761.

[15] M. Puech, L’ilicéité dans la responsabilité civile extra-contractuelle, LGDJ, 1973, nr. 31.

[16] H.L. Mazeaud et A. Tunc, Traité théoretique et pratique de la responsabilité civile delictuelle et contractuelle, t. I, 6- ème, Éd. Montchréstien, nr. 103-109.

[17] J. Darbellay, Théorie générale de l’ilicéité, Fribourg, 1955, nr. 69.

[18] B. Fauvarque-Cosson, Collection droit privé et européen, vol. 6, Projet de cadre commun de référence, Terminologie contractuelle commune, Société de Legislation Comparée, Paris, 2008, p. 86.

[19] Potrivit doctrinei noastre, angajarea răspunderii contractuale are loc ca urmare a neexecutării totale sau parțiale a obligațiilor, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a acestora. Codul nostru civil se aliniază proiectelor europene de codificare a dreptului contractelor care subsumează executarea necorespunzătoare și executarea cu întârziere noțiunii generice de neexecutare a obligației. Astfel, potrivit art. 7.1.1. din Principiile Unidroit, „prin neexecutare se înțelege orice neaducere la îndeplinire din partea unei părți a oricărei dintre obligațiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere”. La rândul lor, Principiile Lando (PECL) se referă la neexecutarea esențială a obligațiilor, în timp ce Codul european al contractelor definește, la art. 89, noțiunea de neexecutare: „orice comportament diferit al unuia dintre contractanți, al colaboratorilor sau prepușilor diferit de cel prevăzut în contract”.

[20] G. Viney, Traité de droit civil. Introduction à la responsabilité, Éd. LGDJ Paris, 1995, nr. 168.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

 

Capcanele ambiguității terminologiei juridice românești was last modified: septembrie 18th, 2018 by Sache Neculaescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Sache Neculaescu

Sache Neculaescu

Este avocat în Baroul Dâmboviţa, prof. univ. dr. emerit la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, cercetător de onoare la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei și membru titular al Academiei de Ştiinţe Juridice. -Născut la 19 septembrie 1946 -Absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti 1971 -Doctor în drept 1985, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei – conducător ştiinţific dr. doc. Yolanda Eminescu -Bursă de studii la Institutul Universitar Internaţional 1987 -Decan al Baroului Dâmboviţa 1985 – 1989 -Decan al Facultăţii de Drept, Universitatea Valahia din Târgovişte 2002 – 2008 -Autor de manuale („Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Lumina Lex, 2001, „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, 2008, Introducere în dreptul civil, Ed. Lumina Lex 2001, „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, “Drept civil. Drepturile reale principale”, Ed. Hamangiu), monografii („Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentului răspunderii civile delictuale în dreptul civil român”, Ed. Şansa, 1994, „Izvoarele obligaţiilor în Codul civil. Analiză critică și comparativă a noilor texte normative”, Ed. C.H.Beck, 2013, lucrare pentru care Uniunea Juriştilor i-a acordat a premiul „Mihail Eliescu” în anul 2014, coautor al volumelor „Noul Cod civil. Comentarii”, Ed. Universul Juridic, Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, 2016, alte 55 studii publicate în revistele româneşti şi străine de specialitate
A mai scris: