Audierea martorilor. Aspecte controversate. Jurisprudență (Partea I)

„Constientia mille testes” (Quintilianus, De institutione oratoria)

Articolul de față își propune să aducă în discuție procedura audierii martorilor, așa cum este ea prevăzută în legislația națională, subliniind, în același timp, unele aspecte controversate care fie au ridicat probleme de constituționalitate, fie au impus intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru unificarea practicii. Având în vedere că proba cu martori impune, prin însăși natura sa, un procedeu probatoriu mai dificil și mai îndelungat față de alte probe (cum ar fi cea cu înscrisuri), dar și faptul că proba obținută în urma audierilor servește la aflarea adevărului, fără a putea înlătura niciodată întru totul îndoiala unui posibil subiectivism, tehnicile de audiere trebuie să urmeze tactici fine care să păstreze echilibrul între principiul aflării adevărului judiciar[1] și păstrarea egalității armelor[2]. Începând chiar cu primul articol din Secțiunea dedicată procedeului probator al audierii martorului (Titlul IV, Capitolul I, Cod penalSecțiunea a 4-a. Audierea martorilor), în ciuda reglementării clare și concise, practica a scos la suprafață laturi noi ale acestei reglementări, așa încât s-au ridicat probleme chiar și cu privire la persoanele care pot fi audiate ca martori și la condițiile în care se poate realiza audierea. Fără a putea nici măcar enumera în mod exhaustiv întrebările ridicate de interpretarea acestui articol[3], precum și a următoarelor, vom evidenția câteva dintre chestiunile recente pe care profesioniștii le-au întâlnit și dezbătut în practică, atrăgând de asemenea atenția asupra evitării practicilor neloiale, ce se pot naște sub aparența de legalitate sub reglementarea NCPP. Printre întrebările[4] pe care le reiterează prezentul material se regăsesc următoarele, dintre care despre primele cinci vom discuta în cele ce urmează, restul urmând a fi antamate în materialul ulterior (Partea II):

1. Organele de cercetare penală sau de constatare, cum ar fi spre exemplu lucrătorii de poliție pot fi audiați ca martori chiar în cauzele în care au întocmit diferite acte? Există vreo diferență de valoare probatorie între procesul verbal încheiat de lucrătorii de poliție care au constatat săvârșirea unei infracțiuni si cel încheiat de lucrătorii de poliție judiciară? Analiză comparativă actualul cod de procedură penală vs. codul de procedură penală anterior.

2. Ce presupune mai exact dreptul martorului de a nu se acuza? Care sunt sancțiunile incidente, dacă există, când organul de urmărire penală întârzie din a acorda calitatea de suspect unui martor, pentru a-i prelungi obligativitatea acestuia de a da declarații? Poate fi aceasta considerată o tehnică neloială? Jurisprudența CCR (2018) și CEDO (2016).

3. Declarațiile obținute de la martorul care dobândește calitatea de suspect nu mai pot fi folosite împotriva sa, dar pot fi folosite împotriva celorlalți presupuși participanți la săvârșirea infracțiunii? Jurisprudența ÎCCJ (2017).

4. Excluderea declarației administrate în mod neloial intervine „de drept” sau este nevoie de o dispoziție expresă a judecătorului de cameră preliminară? Jurisprudența ÎCCJ (2017) și CCR (2017-2018).

5. Dacă mai multe persoane (spre exemplu, 3) comit o infracțiune și față de una dintre acestea cauza este disjunsă, poate fi aceasta ascultă ca martor în procesul în care sunt incriminați ceilalți doi? În acel proces, mai poate acest co-făptuitor să refuze să dea declarații dacă el este doar martor, iar conform calității sale procesuale are obligația de a depune mărturie, sub incidența legii penale? (HP) Jurisprudența ÎCCJ (2019).

6. Dacă o persoană audiată în calitate de martor face declarații neadevărate, iar ulterior dobândește calitatea de suspect, mai poate fi trasă la răspundere pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă pentru declarațiile date anterior în calitate de martor? Jurisprudența ÎCCJ (2020, 2015) și CCR (2019).

7. În ce condiții poate o persoană să refuze calitatea de martor? Ridică vreo problemă necorelarea dintre „membrii de familie”, așa cum sunt prevăzuți de Codul penal, cu persoanele care pot refuza să dea declarații ca martori, conform Codului de procedură penală? Jurisprudența CCR (2017).

8. Ce se întâmplă dacă un martor are manifestări rasiale, xenofobe, sau se exprimă folosind un limbaj trivial fața de unele părți din proces în cursul declarației sale ca martor în fața instanței? Declarația de martor, trebuie consemnată întocmai pentru autenticitate și respectarea principiului aflării adevărului și liberei aprecieri a probelor, dar oare se impune ca instanța să intervină interzicând consemnarea acelor expresii? Dacă da, oare nu „trunchiază” declarația martorului, care lăsată în stare pura ar fi apreciata adecvat, întrucât aceasta reflectă vădita doza de subiectivism a martorului? Dacă nu, atunci, oare, nu săvârșește judecătorul o abatere disciplinară pentru faptul că permite ca în sala de judecată să se folosească anumite expresii nepotrivite, ofensatoare la adresa uneia dintre părți? Jurisprudența CCR (2018).

9. Cum se procedează atunci când martorul își schimbă declarațiile? Care este valoarea probatorie ale celor doua declarații contrare? Pe care dintre acestea trebuie să le ia în considerare instanța? Jurisprudența ÎCCJ (2004-2005).

10. Care este valoare probatorie a declarației martorului prin raportare la valoarea probatorie a celorlalte probe obținute în procesul penal?

***

Scurt istoric asupra instituției martorului

În cele ce urmează, vom analiza pe rând aspectele menționate anterior, nu însă înainte de a prezenta o sumară retrospectivă asupra evoluției în timp a probei cu martori:

Proba cu martori, fie că este obținută în urma interogatoriului sau a ascultării libere, a reprezentat dintotdeauna una dintre principalele probe, pe care s-au fundamentat, într-o mai mare sau mai mică măsură, hotărârile judecătorilor din toate timpurile. În Grecia Antică, proba cu martori era una dintre principalele cinci feluri de probe menționate de Aristotel, alături de legi, recunoaștere, tortura și jurământ[5]. Fără a dezvolta într-o introspecție istorică aprofundată, este interesant de menționat, totuși, faptul că „instituția martorului (…) este atestată și în dreptul românesc încă din sec. IV- VIII în Dacia, unde se arată că procesele se judecau pe baza procedurilor contradictorii”[6]. Administrarea probei cu martori a adus mereu noi exigențe în consolidarea probatoriului cu declarațiile date de aceștia, așa încât, dacă în epoca Greciei Antice principalele condiții pentru ca o persoană să fie martor, era să fie cetățean liber și să nu fie ruda apropiată cu vreuna dintre părți, condițiile s-au multiplicat treptat odată cu trecerea timpului.

Deși poate părea mult prea amplă și nedefinită, condiția negativă de a nu fi „rudă apropiată” a unei părți pentru a putea fi eligibil în a depune mărturie, această cerință impusă de legiuitorii Greciei Antice a rezistat timpului și deopotrivă, succesiunilor de legi, fiind regăsită o dispoziție similară în România chiar până în anul 2013. Codul de procedură penală anterior prevedea la art. 80 [7] că soțul și „rudele apropiate” ale învinuitului nu sunt obligate să depună mărturie, dacă nu doresc. Prin urmare, rămâne la analiza fiecăruia să decidă dacă este bine sau nu că unele prevederi procesual penale, relativ recente, s-au regăsit în legislația națională în aceeași forma în care apăreau în Antichitate.

Mai riguroși din fire, romanii aduc o suită de noi condiții negative pe care omul care poate avea calitateta de martor trebuia să le îndeplinească: „nu sunt admiși ca martori împotriva învinuitului: persoana care a fost eliberată din robie de către învinuit sau de către părinții acestuia; minorii; cel judecat de justiția de stat (penală) nereabilitat; cel deținut în cătușe sau închisoare; actorii, prostituatele, cel pedepsit pentru faptul că a depus mărturii false în schimbul unei sume de bani. Legea despre judecătoriile de stat prevedea că nimeni nu putea fi chemat, contrar voinței sale, pentru a depune mărturii împotriva socrului, ginerelui, tatălui vitreg, a fiului, vărului (verei), nepotului, precum și împotriva altor rude. Nu erau obligați să dea declarații patronii împotriva oamenilor liberi. Nu puteau fi impuși să depună declarații contrar voinței lor: bătrânii bolnavi, militarii, persoanele care, împreună cu magistrații, erau lipsă la locul de trai executând misiuni în interesele statului și nu se puteau prezenta. Nu era admis în calitate de martor acuzatorul de stat sau persoanele din casa acuzatorului. Aceste condiții erau valabile și pentru apărător”[8]. Interdicția ca rudele apropiate să dea declarații ca martor s-a menținut și în epoca feudală, perioada în care, la nivelul Europei centrale instanțele, impuneau pentru verificarea credibilității unor afirmații cel puțin doi martori, așa încât „în sec. XVI sistemul judiciar francez se baza de regulă pe faptul că comiterea infracțiunii de inculpat trebuia să fi e confirmată de doi martori”[9], iar în Germania feudală, în art. XXIII al Codului german intitulat Carolina se „menționa că pentru ca dovezile să fie suficiente pentru efectuarea interogării sau torturii ele trebuiau să fi e dovedite de doi martori buni”[10]. În epoca modernă se remarcă tot mai mult tendința de a cuprinde legile în documente scrise, care să fie accesibile și previzibile, așa încât dacă dreptul a început prin a fi mai degrabă „judecăți de valoare” ale oamenilor înțelepți, în epoca actuală, contemporană, se remarcă chiar o inflație legislativă, aproape toate domeniile vieții fiind cuprinse în texte de lege. Cu toate că studiul retrospectiv asupra unei probe atât de valoroase și de controversate precum proba cu martori este deosebit de interesant, meritând pe deplin o cercetare mai aprofundată, ne vedem nevoiți a ne întoarce la structura inițiala a prezentului articol. Astfel, vom începe cu primele dintre întrebările lansate anterior.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Art. 5 Cod proc. pen. – Aflarea adevărului

(1) Organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.

(2) Organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează conform dispozițiilor prezentului cod.

[2] Dreptul la „egalitatea de arme” a fost consacrat pentru prima dată de către Curtea Europeană prin Hotărârea din 27 iunie 1968, în cauza Neumeister c. Suediei (…) De origine anglo-saxonă, „egalitarea de arme” a fost evocată – ca expresie autonomă a unui proces echitabil – încă din 1959 de către fosta Comisie (Avizul Comisiei din 30 iunie 1959, în cauza Szwabowicz c. Suediei)- organ de primă jurisdicție al Convenției Europene – și, apoi, constant reafirmată în hotărârile instanței europene, în diferite circumstanțe. În considerentele unora dintre hotărârile instanței europene, rectiliniu și cu totul justificat se exprimă exigența „egalitatii de arme”: „principiul egalitatii de arme reprezintă un element al noțiunii mai largi de proces echitabil, care include, de asemenea, dreptul fundamental la caracterul contradictoriu al judecății” – Deleanu I., Egalitatea de arme (…), Pandectele Romane, nr. 6/2011, sintact.ro.

A se vedea: Hotărârea din 26 februarie 2002, în cauza Frette c. Franței, par. 47; Hotărârea din 27 aprilie 2004, în cauza Gorrais Lizarraga ș.a. c. Spaniei, par. 55-56; Hotărârea din 18 februarie 1997, în cauza Nideröst-Hubber c. Elveției, par. 23; Hotărârea din 27 octombrie 1993, în cauza Dombo Beheer B.V. c. Țărilor de Jos, par. 32. În același sens, de exemplu: Hotărârea din 4 octombrie 2007, în cauza Forum Maritim S.A. c. României, par. 132; Hotărârea din 20 aprilie 2010, în cauza Bălașa c. României, par. 66, apud. Deleanu I., op.cit.

[3] Referitor la primul articol din Secțiunea a 4-a Audierea martorilor”, Codul de procedura penală, respectiv art. 114 Cod proc.pen.

[4] Primele 3 întrebări au fost analizate în cadrul Sesiunii de referate și comunicări științifice a studenților și masteranzilor Facultății de Drept, Universitatea din București, 2020, fiind prezentate în lucrarea autorei intitulată „Aspecte controversate asupra audierii martorilor. Jurisprudență”.

[5] Чельцов М Бубутов «Курс уголовного право» Санкт Петербург 1995б стр. 102, apud. Buguta E., Istoricul apariției și dezvoltării declarației martorilor ca mijloace de probă în cauzele penale, Avocatul Poporului, nr. 1-3, 2003, p. 8.

[6] E. Aramă „Istoria dreptului romînesc”, Chișinău 1995, p. 23, apud. Buguta E., op.cit., p. 10.

[7] Art. 80 Cod proc. pen. anterior – Ascultarea soțului și a rudelor apropiate

(1) Soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori.

(2) Organele judiciare vor aduce aceasta la cunoștință persoanelor arătate în alineatul precedent, de îndată ce au fost îndeplinite dispozițiile alin. (3) din art. 84.

[8] Дигесты Юстиниана» Наука Москва 1984, p. 364, apud. Buguta E, op.cit., p. 9.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

Audierea martorilor. Aspecte controversate. Jurisprudență (Partea I) was last modified: august 19th, 2020 by Anjie Goh

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Anjie Goh

Este auditor de justiție în cadrul Institutului Național al Magistraturii (sesiunea 2019-2020) și masterand în cadrul Facultății de Drept, Universitatea din București.
A mai scris: