Aspecte privind obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului

Abstract

Matters relating to the acquisition of traffic and localisation data processed by providers of public communications networks or providers of publicly available electronic communication services

 

The present article is intended as an analysis of the legal subject area relating to the acquisition of traffic and localisation data processed by providers of public communications networks or providers of publicly available electronic communication services in the Romanian criminal law system.

In judicial practice, criminal prosecution bodies frequently use this special research method for the investigation of a wide range of crimes, given the fact that, nowadays, almost every person uses an Internet connection and has a mobile terminal, and those who perpetrate criminal acts can also be found among these people.

Thus, there is a consistent increase in the possibilities offered by electronic communications, data relating to the use of electronic communications being extremely important in the prevention, investigation, detection and criminal prosecution of offenses.

Consequently, I decided to further analyse the provisions comprising the applicable law concerning this special research method by reference to the succession of rules governing the legal instrument internally and concerning the need for compatibility of these rules, as well as the evidentiary method with domestic and international regulations regarding human rights.

 

Keywords: traffic and localisation data, electronic communications, special method for criminal investigation

1. Considerații introductive

Prezentul articol se dorește a fi o analiză a materiei privind obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului în sistemul dreptului procesual penal român.

În practica judiciară, organele de urmărire penală se folosesc de această metodă specială de cercetare în mod frecvent pentru investigarea unei game largi de infracțiuni, având în vedere faptul că aproape orice persoană, în zilele noastre, se folosește de o conexiune la internet și deține un terminal mobil, între aceste persoane regăsindu-se și acelea care comit fapte de natură penală.

Astfel, se constată o creștere semnificativă a posibilităților oferite de comunicațiile electronice, datele referitoare la utilizarea comunicațiilor electronice fiind deosebit de importante în vederea prevenirii, cercetării, descoperirii și urmăririi penale a infracțiunilor.

Această instituție se regăsește în cuprinsul Titlului IV, Capitolul IV din Codul de procedură penală, sediul materiei fiind reprezentat de art. 138 și art. 152 C. pr. pen., dar și de Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice[1], așa cum a fost modificată de Legea nr. 235/2015 pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice[2].

Cu privire la această instituție trebuie precizat faptul că a reprezentat o transpunere a Directivei 2006/24/CE[3] a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE, transpunere ce s-a efectuat în legislația românească odată cu adoptarea Legi nr. 298/2008[4] și, ulterior prin Legea nr. 82/2012[5].

Cu privire la aceste acte normative trebuie menționat faptul că Legea nr. 298/2008 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională a României[6]. Nici Legea nr. 82/2012 nu a trecut de controlul de constituționalitate al instanței de contencios constituțional, întrucât, în urma Deciziei nr. 440 din 08.07.2014[7], acest act normativ a fost declarat neconstituțional.

Cât privește legislația de la nivelul Uniunii Europene, respectiv Directiva 2006/24/CE, aceasta a fost invalidată ca urmare a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 08.04.2014 pronunțată în cauzele reunite Digital Rights Ireland Ltd (C-293/12) și Kärntner Landesregierung (C-594/12)[8].

În principal, în considerentele celor două decizii ale Curții Constituționale și din Hotărârea CJUE pronunțată în cauzele reunite C-293/12 și C-594/12, s-a reținut că „ingerința în drepturile fundamentale privind viața intimă, familială și privată, secretul corespondenței și libertatea de exprimare este de o mare amploare și trebuie considerată ca fiind deosebit de gravă, iar împrejurarea că păstrarea datelor și utilizarea lor ulterioară sunt efectuate fără ca abonatul sau utilizatorul înregistrat să fie informat cu privire la aceasta este susceptibilă să imprime în conștiința persoanelor vizate sentimentul că viața lor privată face obiectul unei supravegheri constante”.

De asemenea, s-a statuat că „legea criticată nu cuprinde norme clare și precise cu privire la conținutul și aplicarea măsurii reținerii și utilizării [n.a. datelor], așa încât persoanele ale căror date au fost păstrate să beneficieze de garanții suficiente care să asigure o protecție eficientă împotriva abuzurilor și a oricărui acces sau utilizări ilicite”, iar „accesul autorităților naționale la datele stocate nu este condiționat, în toate cazurile, de controlul prealabil efectuat de către o instanță sau de o entitate administrativă independentă, care să limiteze acest acces și utilizarea lor la ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului urmărit”.

Având în vedere toate aceste aspecte, mi-am propus să analizez în continuare dispozițiile ce cuprind sediul materiei referitor la această metodă specială de cercetare prin raportare la succesiunea de norme ce reglementează instituția în plan intern și la necesitatea compatibilității acestor norme, ca de altfel și a procedeului probator cu reglementările interne și internaționale privind drepturile omului.

2. Analiză asupra instituției

Aspecte generale. În conformitate cu prevederile art. 138 alin. (1) lit. j) C. pr. pen., obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului constituie una dintre metodele de supraveghere și cercetare prevăzute de legislația națională.

Trebuie menționat în primul rând că această metodă specială de cercetare reprezintă din punct de vedere procesual un procedeu probatoriu în înțelesul art. 97 alin. (3) C. pr. pen., aceasta constituind mijlocul prin care este obținută proba care atestă, de exemplu, că o anumită persoană s-a aflat la un moment dat într-un anumit loc.

De asemenea, arăt că trebuie făcută distincție între metodele speciale de supraveghere cum sunt cele prevăzute la lit. a)-e) din articolul menționat anterior și metodele de cercetare cuprinse la lit. f)-j), între care se regăsește și instituția analizată. Astfel, în timp ce metodele de supraveghere sunt folosite de către organele de urmărire penală pentru a primi în timp real anumite informații despre persoanele investigate și pentru a se putea folosi de un moment operativ în vederea prinderii în flagrant și documentării activității infracționale a suspecților, metodele speciale de cercetare sunt folosite pentru primirea de informații după comiterea infracțiunilor și servesc în primul rând la identificarea autorilor de infracțiuni, iar apoi la probarea infracțiunilor săvârșite.

După cum prevăd dispozițiile art. 152 alin. (1) C. pr. pen. coroborat cu art. 121 din Legea nr. 506/2004, obiectul măsurii speciale de cercetare, constă în obținerea de către organele de urmărire penală a datelor de trafic și localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

În cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. b1) din Legea nr. 506/2004 a fost definită noțiunea de date de identificare a echipamentului ca fiind datele tehnice ale furnizorilor de servicii de comunicații destinate publicului și ale furnizorului de rețele publice de comunicații electronice, care permit identificarea amplasamentului echipamentelor de comunicații ale acestora, prelucrate în scopul transmiterii unei comunicări printr-o rețea de comunicații electronice sau în scopul facturării contravalorii acestei operațiuni.

De asemenea, în cuprinsul lit. c) și d) ale alineatului menționat anterior au fost definiți și termenii date de localizare, care reprezintă orice date prelucrate într-o rețea de comunicații electronice sau prin intermediul unui serviciu de comunicații electronice, care indică poziția geografică a echipamentului terminal al utilizatorului unui serviciu de comunicații electronice destinate publicului, și comunicare, aceasta reprezentând orice informație schimbată sau transmisă între un număr determinat de participanți prin intermediul unui serviciu de comunicații electronice destinat publicului.

Analizând dispozițiile nou introduse în cadrul Legii nr. 506/2004 prin Legea nr. 235/2015, se constată că, spre deosebire de prevederile Legii nr. 82/2012 care în cuprinsul art. 1 alin. (1) stabilea obligația acestor entități de a reține anumite date generate sau prelucrate în cadrul activității lor pentru punerea acestora la dispoziția organelor judiciare, în prezent, legiuitorul nu a mai prevăzut o atare obligație de reținere a datelor, prelucrarea acestora fiind făcută în scopul facturării și asigurării serviciului de comunicații.

Competența de a dispune această măsură aparține procurorului care instrumentează cauza, după ce în prealabil a solicitat și a primit autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți. Deși legiuitorul nu precizează în cuprinsul articolului care este instanța competentă de a soluționa cererea procurorului de dispunere a măsurii de obținere a datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, apreciem că cererea va fi soluționată, la fel ca în cazul soluționării cererii de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a soluționat cererea.

Cât privește actul prin care este formulată cererea de către procuror, acesta este reprezentat de un referat în conformitate cu dispozițiile art. 286 alin. (4) C. pr. pen., judecătorul de drepturi și libertăți soluționând cauza printr-o încheiere motivată ce nu este supusă niciunei căi de atac.

Din punct de vedere procesual observăm că legiuitorul a stabilit ca analiza cererii să se facă în camera de consiliu, nefiind impusă condiția participării procurorului. Judecătorul de drepturi și libertăți are obligația să se pronunțe asupra solicitării organelor de urmărire penală în termen de 48 de ore de la înregistrarea cererii. Bineînțeles că soluționarea acestui tip de solicitări se va face în condiții de confidențialitate, la soluționarea cauzei nefiind citată vreo persoană.

În doctrină[9] s-a opinat în sensul că „apare ca nejustificată necesitatea autorizării judecătorului de drepturi și libertăți pentru o serie de metode de cercetare, cum ar fi: obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, măsură prevăzută de art. 152 C. pr. pen. […], având în vedere nivelul redus de imixtiune în viața persoanei și faptul că toate datele sunt din categoria celor existente, fiind fapte consumate”, autorizarea acestor metode putând rămâne în sarcina procurorului pentru a putea fi păstrat un nivel ridicat de operativitate.

Nu putem fi de acord cu această opinie, întrucât chiar dacă metodele speciale de cercetare sunt folosite pentru a culege informații din trecut, prin intermediul acestora se stabilesc obiceiurile din viața de zi cu zi a persoanelor, deplasările zilnice, activitățile desfășurate, locațiile în care persoanele domiciliază, relațiile sociale ale acestora, aspecte care constituie ingerințe în dreptul la viață privată și familială a persoanei, protejat de art. 8 din CoEDO și art. 26 din Constituția României. În acest sens este și Decizia CCR nr. 440/08.07.2014 (par. 57) care a statuat că accesul autorităților naționale la datele stocate trebuie să fie condiționat, în toate cazurile, de controlul prealabil efectuat de o instanță sau de o entitate administrativă independentă, care să aibă rolul de a limita acest acces și utilizarea datelor la ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului urmărit. Astfel, considerăm că această garanție conferită de legiuitor nu reprezintă o piedică pusă în fața organelor de urmărire penală menită să facă mai dificilă sarcina organelor judiciare în probarea activității infracționale a infractorilor, ci scopul acesteia este de a ghida activitatea acestora în conformitate cu necesitatea respectării principiului preeminenței dreptului și a idealurilor democratice.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Publicată în M. Of. nr. 1101 din 25 noiembrie 2004.

[2] Publicată în M. Of. nr. 767 din 14 octombrie 2015.

[3] Publicată în JO L 105, 13.4.2006, p. 54-63 – ediție specială în limba română: capitol 13 volum 053 p. 51-57 și disponibilă la adresa: http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?qid=1471421637208&uri=CELEX:32006L0024

[4] Privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, precum și pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice, publicată în M. Of. nr. 780 din 21 noiembrie 2008.

[5] Privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice, publicată în M. Of. nr. 406 din 18 iunie 2012.

[6] Publicată în M. Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009.

[7] Publicată în M. Of. nr. 653 din 04 septembrie 2014.

[8] ECLI:EU:C:2014:238.

[9] N. Volonciu (coordonator), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 304.

Aspecte privind obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului was last modified: octombrie 17th, 2016 by Alexandru-Nicolae Volintiru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii