Aspecte particulare ale tacticii audierii martorilor la infracțiunile de corupție

De asemenea, este total contraindicată atitudinea de răceală, de sfidare, de aroganță, care poate conduce la inhibarea martorului sau chiar la determinarea acestuia să evite declarații complete și concrete, mai ales dacă este bruscat[37]. Un comportament necivilizat și neadecvat determină martorul să nu declare tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările cauzei de corupție sau să refuze să răspundă la întrebări, deși este de bună-credință[38].

În concluzie, crearea climatului psihologic favorabil confesiunii se obține prin discuții libere, prin abordarea degajată a unor probleme care nu intră imediat pe terenul investigat, dar care privesc persoana martorului, cum ar fi de exemplu, activitatea desfășurată la locul de muncă, situația familială etc.[39]. În acest context, se pot cunoaște, în mare parte, și personalitatea martorului, la fel și eventualele raporturi cu alte persoane antrenate în comiterea faptei de corupție și alte date care pot fi utile în clarificarea ei[40]. Atitudinea încurajatoare, calmă, sobră, dar nu rigidă, trebuie menținută pe întreaga perioadă a audierii martorului, în special în ipoteza primei audieri, când anchetatorul și martorul se află la primul lor contact[41].

B.a. Conduita tactică din momentul relatării libere a martorului

A doua etapă a audierii, este denumită relatare liberă, după crearea cadrului psihologic favorabil obținerii unor declarații sincere, martorului i se comunică calitatea în care este audiat și faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor și i se aduc apoi la cunoștință drepturile și obligațiile (art. 120 C. pr. pen.)[42].

Relatarea liberă a martorului care deține date despre faptele sau împrejurările de fapt referitoare la infracțiunea de corupție pentru dovedirea căreia a fost propus ca martor, prezintă un avantaj față de declarațiile obținute pe cale interogativă, datorită spontaneității sale, faptele fiind prezentate așa cum au fost percepute și memorate de către martor[43]. Pentru acest rezultat, martorul trebuie lăsat să expună, potrivit personalității sale, așa cum își reamintește, ceea ce a perceput și conform modului său de ordonare a ideilor, astfel se creează și posibilitatea studierii și cunoașterii mai bune a martorului[44]. Se susține pe bună dreptate că o depoziție liberă prezintă garanția unei mari fidelități, dacă martorul nu are ceva de ascuns sau pe cineva de protejat. În cele din urmă, conduita magistratului, anchetatorului, se va ghida după următoarele reguli[45]:

a) Martorul trebuie ascultat cu răbdare și calm, fără a fi întrerupt, chiar dacă relatează faptele cu lux de amănunte, unele fără nici o semnificație pentru a clarifica cauza, dar în schimb altele extrem de importante[46];

b) Evitarea oricărui gest, reacție sau expresie, mai ales ironică, prin care se resping sau se aprobă afirmațiile martorului audiat, respectiv încruntarea, limbajul ironic, gesturile de nervozitate, lipsa de atenție, expresii de genul: „Nu mai spune?”, „Hai, fii serios”, „Ce vorbești, domnule?”, au influența de a bloca martorul și de a-i crea neîncredere în organul judiciar[47];

c) Ajutarea cu tact a martorului, în deosebi dacă nivelul intelectual îl împiedică să facă o relatare liberă cât de cât coerentă, fără însă a-l sugestiona;

d) Dacă martorul se abate în mod deliberat de la subiectul relatării sau se pierde în amănunte, organul judiciar trebuie să intervină cu suficientă fermitate, dar civilizat, în reorientarea relatării spre obiectul mărturiei, astfel martorul va fi întrerupt și rugat să se concentreze asupra problemelor care fac obiectul cauzei ce vizează infracțiunea de corupție, fără ca prin aceasta să fie anulată spontaneitatea declarației[48];

e) Aspectele mai semnificative și le va nota organul judiciar, precum și eventualele contraziceri sau neclarități din expunere, dar fără să se procedeze cu ostentație sau să se întrerupă martorul audiat cerându-i să mai repete o anumită idee sau să fie mai explicit[49].

B.b. Reguli tactice în etapa formulării de întrebări referitoare la infracțiunile de corupție

Teoretic, această etapă a adresării de întrebări martorilor nu are caracter obligatoriu, în cazul în care martorii fac declarații complete și clare, încă din faza relatării libere, fără a mai fi nevoie de întrebări, însă referitor la martorii atât principali cât și indirecți care dețin informații și date referitoare la săvârșirea uneia dintre infracțiunile de corupție, organul judiciar este nevoit să intervină cu întrebări de natură să limpezească relatările martorului sau să le verifice[50].

Această etapă mai este denumită Interogarea martorului, Relatarea ghidată, Depoziție – interogatoriu[51]. Întrebările pentru martorii ce au cunoștințe despre o faptă de corupție sunt extrem de necesare, deoarece depoziția martorului poate conține denaturări de natură obiectivă sau subiectivă ce vizează infracțiunea de corupție, frecvente fiind: denaturarea prin adăugare (adiție) în care martorul deținător de informații despre o faptă de corupție relatează mai mult decât ceea ce a perceput, exagerând sau născocind fapte imaginare; denaturarea prin omisiune, referitoare la o infracțiune de corupție, relatarea martorului are caracter incomplet, ca urmare a uitării, a subestimării importanței unui anumit aspect, ca și urmare a unei eventuale rele-credințe, adeseori întâlnite în răspunsurile martorilor ce vizează o infracțiune de corupție; denaturarea prin transformare, în urma modificării succesiunii reale a faptelor cunoscute referitoare la o infracțiune de corupție, a modificării locului unor detalii în timp și în spațiu; denaturarea prin substituire, în care faptele, persoanele implicate într-o cauză de corupție, obiectele reale percepute sunt înlocuite, substituite cu altele, percepute anterior, ca urmare asemănărilor existente între ele[52].

Prin urmare, pentru înlăturarea acestor denaturări, dar și pentru stabilirea corectitudinii sau exactității depoziției, organul judiciar va trebui să intervină cu întrebări către martorii ce dețin informații referitoare la infracțiunea de corupție cercetată, întrebări care se împart în mai multe categorii, din perspectiva tacticii criminalistice[53]:

a) Întrebări de precizare, necesare, de pildă, pentru determinarea cu exactitate a circumstanțelor de loc, timp, mod de desfășurare a unui eveniment, spre exemplu precizarea locului și perioadei în care se afla martorul când a aflat sau văzut evenimente importante, ce ar putea constitui una dintre infracțiunile de corupție, darea de mită, luarea de mită, traficul de influență, precum și stabilirea surselor din care martorul a obținut date despre fapta coruptă[54];

b) Întrebări de completare a aspectelor omise din declarația martorului referitoare la infracțiunile de corupție sau care conțin detalii suficiente pentru stabilirea împrejurărilor de fapt;

c) Întrebări ajutătoare, acestea sunt destinate reactivării memoriei, ca și înlăturării denaturărilor, de genul substituirilor sau transformărilor, prin referiri, de exemplu, la evenimente importante din viața martorului, evenimente desfășurate concomitent cu faptele de corupție despre care este ascultat[55];

d) Întrebări problemă, destinate să lămurească un anumit aspect din multitudinea faptelor, împrejurărilor cunoscute de către martorii ce dețin informații referitoare la comiterea infracțiunii de corupție, astfel întrebările pot fi de genul: „Ce cunoașteți despre modul în care numitul … și-a petrecut ziua de …?”[56];

e) Întrebări detaliu, acestea sunt mult mai concrete, folosirea lor are menirea să ducă la obținerea unor amănunte de natură să asigure verificarea afirmațiilor martorilor care au cunoștințe despre fapta de corupție cercetată, de exemplu: „Cine mai era de față în momentul când a avut loc discuția la care vă referiți?”; „Cu ce era îmbrăcată persoana care ați văzut-o?”[57];

f) Întrebări de control, acestea sunt destinate verificării informațiilor, pe baza unor date certe, în ipoteza sesizării de denaturări, în special prin adăugare sau transformare ca și în ipoteza existenței suspiciunii cu privire la buna-credință a martorului[58].

Întrebările se vor referi la problemele cuprinse în planul de audiere a martorilor ce dețin informații referitoare la infracțiunea de corupție cercetată, însă formularea lor ca atare, stabilirea ordinii în care vor fi puse se fac în funcție de datele desprinse din relatarea liberă a martorului din coroborarea acestora cu alte informații deținute de organul judiciar[59]. Din punct de vedere tactic criminalistic, potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, fundamentate pe o îndelungată practică a organelor judiciare, în formularea și adresarea întrebărilor anterior scrise este absolut necesar să se respecte următoarele reguli[60]:

a) Întrebările trebuie să fie clare, precise, concise și exprimate într-o formă accesibilă persoanei ascultate, potrivit vârstei, experienței, pregătirii și inteligenței sale;

b) Întrebările trebuie să vizeze strict faptele de corupție percepute de către martor, iar nu punctul său de vedere referitor la natura acestora sau la probleme de drept;

c) Întrebările nu trebuie să conțină elemente de intimidare, de punere în dificultate a martorului sau promisiuni pe care organul judiciar nu le poate respecta;

d) Prin modul de formulare a întrebărilor și tonul pe care sunt adresate nu trebuie, în nici un caz, să se sugereze răspunsul[61]. Raportat la gradul lor de sugestibilitate, întrebările referitoare la infracțiunile de corupție ar putea fi:

a) întrebări determinative, deschise, lipsite de elemente de sugestibilitate („În ce zi a săptămânii s-au întâlnit cei doi presupuși inculpați mituitul și mituitorul?”) ca și întrebări la care se răspunde prin „da” și „nu” („Presupusul mituitor avea servietă?”)[62];

b) întrebări incomplet sau complet disjunctive, închise, care conțin elemente de sugestie, în special ultimele, martorul fiind pus să aleagă între cele două alternative („Presupusul mituitor avea sau nu servietă”, „Servieta era de culoare neagră sau albastră?”). În exemplul dat, martorul este pus, practic, în situația de a opta între cele două culori, mai ales dacă își amintește că presupusul mituitor avea într-adevăr servietă, dar nu i-a reținut culoarea;

c) întrebări implicative (ipotetice), cu mare grad de sugestibilitate, întrucât pornesc de la presupunerea că martorul a perceput împrejurarea în care s-a comis fapta de corupție („Servieta era în mâna dreaptă sau stângă?”), deși este posibil să nu fi realizat acest lucru[63]. În exemplul prezentat martorului i se sugerează că mituitorul a avut o servietă în mână, însă sugestia devine și mai categorică, atunci când întrebarea începe cu cuvintele: „Nu este așa că …?” („Nu este așa că presupusul mituitor avea o servietă în mâna dreaptă, iar după ce a intrat în biroul presupusului mituit a încuiat ușa?”)[64].

Este important de atras atenția și asupra modului în care sunt adresate întrebările, întrucât, însăși modularea vocii, ca și tonul vocii, pe lângă faptul că dezvăluie starea de nemulțumire a anchetatorului, pot constitui un serios factor de sugestie[65].

B.c. Ascultarea răspunsurilor la întrebări

Ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune, obligatoriu, respectarea unei conduite tactice specifice, importanța ei fiind confirmată în practică, respectiv ține de atitudinea anchetatorului care trebuie să fie aceeași ca și în momentul relatării libere, dar cu unele nuanțări tactice, impuse de faptul că dialogul cu martorii, în această fază, devine mai complex, inclusiv pe plan psihic[66]. Regulile tactice ascultării răspunsurilor sunt, în esență, următoarele:

a) Ascultarea martorului cu toată atenția și seriozitatea, evitându-se plictiseala, enervarea, expresiile ori gesturile de aprobare sau dezaprobare care îl pot deruta pe martor;

b) La sesizarea unor contradicții în răspunsurile martorului, organul judiciar nu trebuie să reacționeze imediat, să-și exteriorizeze surprinderea ori nemulțumirea, ci să o înregistreze, pentru clarificarea ei ulterioară[67];

c) Urmărirea cu atenție, dar fără ostentație, a modului în care reacționează martorul la întrebări sau dacă și-au făcut apariția indicii de posibilă nesinceritate[68].

Dacă se constată că martorul încearcă să mintă, raportat la particularitățile fiecărei cauze, procedeele tactice sunt diferite, unele apropiindu-se de cele specifice tacticii ascultării suspectului, firește fără depășirea cadrului legal[69].

În aceste împrejurări, se va proceda la repetarea audierii, la reformularea și diversificarea întrebărilor, inclusiv la confruntare, cu alți martori sau făptuitori, insistându-se asupra unor amănunte care nu pot fi avute în vedere de către aceia care își „pregătesc” declarația prin înțelegere cu părțile sau alți martori[70].

Dacă un martor își aduce aminte mai greu unele date, el poate să-și reamintească prin întrebări de referință, fără să i se sugereze răspunsul, respectiv presupunând că martorul a depășit momentul de tensiune firească de la începutul audierii și că s-a realizat contactul psihologic între el și anchetator, nu trebuie exclusă reapariția unor manifestări emoționale în timpul audierii (congestionarea feței, tremuratul mâinilor, respirație neregulată, schimbarea mimicii, a modului de verbalizare, o anumită crispare ș.a.)[71]. Aceste reacții vor fi interpretate de la caz la caz diferențiat, ele nereprezentând întotdeauna un indiciu de nesinceritate[72].


[37] E. Stancu, op. cit., p. 425.

[38] C.L. Yescke, The art of investigative interviewing, op. cit., p. 7.

[39] I. Mircea, Despre tactica audierii primare a martorului, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Jurisprudentia, 1973, op. cit., p. 273.

[40] E. Stancu, op. cit., p. 426.

[41] Ibidem.

[42] C. Banciu, L. Ciupercă, op. cit., pp. 103-104.

[43] E. Stancu, op. cit., p. 426.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] E. Stancu, A.C. Moise, op. cit., pp. 214-215.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] E. Stancu, op. cit., p. 426.

[50] D. Botez, Audierea martorilor în procesul penal, Procedee tactice. Practică judiciară. Formulare pentru audiere. ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București 2016, p. 204.

[51] E. Stancu, op. cit., p. 392.

[52] Ibidem, p. 427.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] D. Botez, op. cit., p. 206.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] E. Stancu, op. cit., p. 427.

[59] D. Botez, op. cit., pp. 206-207.

[60] A se vedea, în acest sens, Tratat de tactică criminalistică, supra cit., pp. 155-156; C. Suciu, op. cit., p. 583; R. Lechat, op. cit., pp. 850-851; M. Le Clere, op. cit., p. 273; I. Mircea, op. cit., p. 1.

[61] E. Stancu, op. cit., p. 428.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] D. Botez, op. cit., pp. 207-208.

[65] E. Stancu, op. cit., p. 429.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] D. Botez, op. cit., p. 211.

[70] E. Stancu, op. cit., p. 429.

[71] Ibidem.

Aspecte particulare ale tacticii audierii martorilor la infracțiunile de corupție was last modified: iulie 8th, 2019 by Andriana Cotorobai

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Andriana Cotorobai

Andriana Cotorobai

Este absolventă a masteratului de „Științe penale”, din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța.
A mai scris: