Aspecte generale ale competenţei actuale a Curţii Constituţionale

Abstract

General aspects of the Constitutional Court’s current jurisdiction

The authors analyses the Constitutional Court’s jurisdiction, as regulated by art. 146 of the Constitution.

The analysis includes author’s commentary on the Court’s attributions and their nature, on the constitutional review of laws exercised by the Constitutional Court, on normative acts subject to judicial review by the Court, considering the doctrine developed by important names in the field of law (I. Deleanu, C. Ionescu, I. Muraru, M. Constantinescu).

Concluding, the authors present brief explanations regarding the importance of the constitutional review and of the consolidation of the constitutional behavior of public authorities.

Keywords: Constitutional Court; the Court’s jurisdiction; art. 146 of the Constitution, constitutional review of laws.

Competența Curții Constituționale (în continuare denumită Curtea) este configurată în art. 146 din Constituție, astfel cum a fost revizuită în anul 2003, ale cărei prevederi sunt dezvoltate de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea instanței de contencios constituțional, republicată. Articolul 3 din acest act normativ prevede că atribuțiile instanței de contencios constituțional sunt cele stabilite de Constituție și de legea sa organică și că în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, Curtea este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. Această precizare a legii nu conferă Curții latitudinea de a-și suplimenta atribuțiile prin voința plenului său, sau de a le extinde pe cele existente la domenii pe care ar considera că le poate atrage în sfera sa de jurisdicție. Dreptul legal al Curții Constituționale de a hotărî asupra competenței sale se raportează strict la exercitarea atribuțiilor ce îi revin expres prin voința inițială a Adunării Constituante și, ulterior, a legii sale de organizare și funcționare. De pildă, Curtea a constatat în Decizia nr. 67 din 27 aprilie 1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 30 iunie 1999) că nu intră în atribuțiile sale examinarea conformității dintre diferite dispoziții legale, ci numai concordanța acestora cu principiile și normele constituționale.

Potrivit art. 146 din Constituția României, republicată, „Curtea Constituțională are următoarele atribuții:

a) se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;

b) se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;

c) se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;

d) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului;

e) soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului;

g) constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului;

h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României;

i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia;

j) verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni;

k) hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic;

l) îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții.”

Cât privește controlul constituționalității legilor exercitat de către Curtea Constituțională, acesta poate fi atât a priori, cât și a posteriori. De asemenea, este un control concentrat (întrucât se exercită de o singură instituție), este abstract (se exercită pe calea acțiunii directe, fără existența unui litigiu dedus judecății unei instanțe), dar poate fi și concret (se exercită cu ocazia judecării unui proces aflat pe rolul unei instanțe judecătorești). Când Curtea Constituțională este sesizată de Avocatul Poporului, potrivit art. 146 lit. d), controlul de constituționalitate poate fi și abstract.

În legătură cu atribuțiile Curții, se impune precizarea, de principiu, că acestea sunt de natură constituțională și rezidă din enunțul constituțional potrivit căruia această autoritate publică este garantul respectării Constituției. Se înțelege că atribuțiile Curții Constituționale se raportează la această funcție fundamentală. Desigur, legea organică a Curții și Regulamentul ei de organizare și funcționare pot să cuprindă și alte atribuții legale ale acesteia, dar, în opinia noastră, fără o legătură directă cu scopul pentru care a fost înființată.

Acesta este motivul pentru care Legiuitorul constituant a intenționat să cuprindă în Legea fundamentală atribuțiile constituționale ale Curții, lăsând Parlamentului ca, printr-o procedură legislativă obișnuită, să prevadă și alte atribuții ale Curții Constituționale, dar care să nu decurgă din funcția constituțională a acesteia. De altfel, art. 146 din Constituția României, republicată, enumeră fără echivoc atribuțiile Curții, lăsând să se înțeleagă că aceasta exercită numai atribuțiile respective. În completarea textului constituțional aprobat în anul 1991, Legea nr. 47/1992 – în redactarea inițială – a statuat în art. 12 alin. (1) că sesizarea Curții Constituționale se poate face „pentru cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 144”, devenit art. 146 după revizuirea Constituției în anul 2003.

La vremea respectivă, în literatura de specialitate s-a precizat că „înșiruirea expresă și limitativă a atribuțiilor Curții Constituționale constituie ea însăși un impediment în calea oricărei tentative de a trece dincolo de hotarul acestor atribuții”[1].

Ulterior, textul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 a fost modificat, legiuitorul renunțând la caracterul limitativ al enumerării atribuțiilor Curții Constituționale. Mai mult chiar, Legea nr. 590/2003 privind tratatele a prevăzut o nouă atribuție de natură constituțională a Curții, încălcând astfel voința suverană a Adunării Constituante. Mai târziu, prin Legea nr. 177/2010, art. 27 din Legea nr. 47/1992 a fost completat, în sensul extinderii atribuțiilor de control ale Curții Constituționale asupra hotărârilor parlamentare. Completarea art. 27 din legea organică a Curții Constituționale nu este o fraudă constituțională a legiuitorului, ci numai rezultatul voinței sale normative exprimate ca urmare a dispoziției constituționale permisive introdusă în Constituție cu ocazia revizuirii acesteia. Ne referim, desigur, la art. 146 lit. l) din Constituția României, republicată, potrivit căruia Curtea Constituțională îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea sa organică. În optica Adunării Constituante, atribuțiile Curții au fost limitativ stabilite în Constituție. Așadar, nicio altă activitate care trimitea la rolul Curții de garant al respectării Legii fundamentale nu putea fi exercitată de către această autoritate publică, în lipsa unei învestiri constituționale exprese. Această optică a fost schimbată, în opinia noastră fraudulos, prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției, care a completat art. 144 (devenit art. 146 prin renumerotarea Legii fundamentale, după revizuirea sa, cu lit. l), deja citată.

Din lectura textelor constituționale și legale care stabilesc atribuțiile Curții, rezultă că în competența acesteia intră, pe lângă controlul propriu-zis al unor acte ale Parlamentului și Guvernului sau al constituționalității tratatelor sau al altor acorduri internaționale ori al unor inițiative legislative exercitate de către cetățeni, și verificarea constituționalității unor proceduri care nu au legătură cu procesul legislativ.

Din analiza textelor constituționale și legale referitoare la competența Curții Constituționale, precum și din jurisprudența acesteia, rezultă că această autoritate publică jurisdicțională exercită un control de legalitate, ci nu unul de oportunitate[2]. Curtea Constituțională statuează numai asupra problemelor de drept. Ca atare, în soluționarea cauzelor ce i-au fost remise, potrivit art. 146 din Constituție, Curtea Constituțională trebuie să se limiteze la verificarea conformității constituționale a dispozițiilor legale cu a căror neconstituționalitate a fost sesizată. Curtea nu ar fi, de pildă, competentă să se pronunțe asupra necesității sociale a unei reglementări normative sau a implicațiilor sale, care nu sunt de natură juridică și nici, de pildă, asupra oportunității înființării unor comisii parlamentare speciale.

Curtea Constituțională nu ar fi competentă, cu ocazia exercitării controlului, să evidențieze necesitatea completării sau modificării actelor normative supuse controlului său de neconstituționalitate[3].

Deopotrivă, Curtea Constituțională nu este competentă să interpreteze, la cerere, prevederile Constituției, întrucât această atribuție nu i-a fost stabilită prin Legea fundamentală. Considerăm că o astfel de atribuție nu i-ar putea fi conferită nici prin legea sa de organizare și funcționare.

Nu intră în atribuțiile sale de control și actele juridice de aplicare a regulamentelor parlamentare. Curtea a apreciat că nu are competența să exercite controlul de constituționalitate asupra modului de interpretare sau asupra modului de aplicare a regulamentelor Parlamentului[4].

Se înțelege că nici autoritățile care au dreptul să sesizeze Curtea Constituțională nu au libertatea de a-i cere Curții să se pronunțe în alte cazuri decât cele prevăzute expres chiar în textele Constituției. În practica parlamentară, o asemenea interdicție a fost, însă, nu de puține ori încălcată, chiar dacă, în final, procedura de sesizare în acest sens a Curții nu s-a consumat[5]. De asemenea, în exercitarea atribuțiilor sale de control, Curtea Constituționala nu este competentă să modifice sau să completeze dispozițiile legale a căror neconstituționalitate o constată. Cu alte cuvinte, Curtea se limitează doar la a constata neconcordanța unor prevederi legale cu anumite texte înscrise în Constituție. Altfel, ar însemna să se confere acestei autorități publice calitatea de „legiuitor pozitiv”. În calitate de garant al respectării Constituției, Curtea nu își poate asuma rolul de a crea, abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de „legislator pozitiv”[6].

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] I. Deleanu, Justiția constituțională, Ed. Lumina Lex, București, 1995, p. 218.
[2] A se vedea C. Ionescu, Competența și actele Curții Constituționale, în “Studii de drept românesc” nr. 1‑2/1996.
[3] Dec. C.C. nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în M. Of. nr. 446 din 23 mai 2006.
[4] Dec. C.C. nr. 196 din 28 aprilie 2004, publicată în M. Of. nr. 417 din 11 mai 2004.
[5] Într-un caz singular, Președintele României a sesizat Curtea Constituțională, în temeiul art. 146 lit. a) din Legea fundamentală, pentru a se pronunța în legătură cu încălcarea de către forul legislativ a obiecțiilor de neconstituționalitate ale unei legi, formulate de Curte printr-o decizie anterioară, deși sesizarea în sine nu conținea obiecții de neconstituționalitate ale șefului statului față de legea adoptată de Parlament și prin care se asigura că dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale au fost puse de acord cu prevederile constituționale (a se vedea Dec. C.C. nr.59 din 18 iulie 2005, publicată în M. Of. nr.653 din 22 iulie 2005).
[6] Dec. C.C. nr. 27/1996, publicată în M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996.

Aspecte generale ale competenței actuale a Curții Constituționale was last modified: octombrie 27th, 2015 by Ioan Chelaru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii