Arestarea preventivă – regulă sau excepţie în desfăşurarea procesului penal

Despre

  • Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
  • Jurisprudența C.E.D.O
  • Arestarea preventiva

De la începutul anului 2015 mass-media are în prim planul știrilor arestări peste arestări, mai ales în materia infracțiunilor de corupție presupus a fi comise de persoane cu cele mai înalte funcții publice în stat, în partid, dar și din justiție, din mediul privat, alte medii, infracțiuni de competența Direcției Naționale Anticorupție.

Deși până în prezent nu am cunoștință de numărul de persoane cercetate penal împotriva cărora s-a început procesul penal și cel împotriva cărora s-a formulat propunere de arestare preventivă de către procuror în acest an, totuși, percepția publică ar fi aceea că procesul penal se desfășoară astăzi, de regulă, în stare de arest cu aceste persoane cercetate, și nu în stare de libertate, care este starea firească, normală de desfășurare a unui proces penal.

Sigur, reacții nu au întârziat să apară existând în momentul de față un Proiect de lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală ce va fi supus dezbaterii parlamentare, dar și un comunicat al Direcției Naționale Anticorupție cu privire la aceste propuneri de modificare a Codului de procedură penală, pe care le consideră că pot să afecteze eficiența investigațiilor în dosarele de corupție.

Consider însă că actuala reglementare procesuală penală în materia măsurilor preventive trebuie păstrată, reglementare care totuși echilibrează dreptul statului prin procuror de a acuza și de a dispune măsuri preventive  privative și restrictive de libertate atunci când se săvârșește o faptă prevăzută de legea penală și dreptul persoanei acuzate, asistată sau reprezentată de apărător, de a beneficia de o paletă largă de măsuri preventive, în afara arestării preventive, printre care și măsura arestului la domiciliu, instituție procesuală eminamente nouă introdusă în actualul Cod de procedură penală.

Susținerile sau opiniile reperate în spațiul public privind existența unui stat polițienesc ca urmare a exceselor de putere a procurorilor, în contradicție însă cu altele ce legitimează lupta procurorilor împotriva corupției pentru consolidarea unui stat democratic, trebuie arbitrate numai și numai de judecător care are întreaga responsabilitate după „binomul”, un termen uzitat astăzi, procurorul propune – judecătorul dispune.

În acest sens, arăt în continuare că dispozițiile legale în materia arestării preventive consacră la nivel de principiu caracterul excepțional al măsurii arestării preventive și totodată caracterul subsidiar al acesteia în raport cu celelalte măsuri preventive restrictive de libertate.

Astfel, arestarea preventivă poate fi dispusă numai dacă luarea unei alte măsuri preventive, cum ar fi arestul la domiciliu, controlul judiciar pe cauțiune, controlul judiciar nu ar fi suficiente pentru realizarea scopului legitim urmărit, așa cum e prevăzut în dispozițiile art. 202 C. pr. pen., și anume buna desfășurare a procesului penal, împiedicarea suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.

Așadar, măsura arestării preventive este ultima alegere, după ce judecătorul a analizat toate celelalte măsuri preventive alternative ce pot fi dispuse în cauză, o atare analiză a posibilității luării și a altor măsuri preventive, rezultând cu prisosință din jurisprudența C.E.D.O, dar care nu este menționată în mod riguros, distinct în reglementarea Codului de procedură penală, care s-a rezumat numai la principiul  proporționalității rezultat, de asemenea, din aceeași jurisprudență C.E.D.O și consacrat în dispozițiile art. 202 alin. (3) C. pr. pen. în care se arată că „Orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației adusă persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia”.

Mai mult, cu referire tot la principii, la forța prioritară pe care o au comparativ cu alte reguli de desfășurare a procesului penal, e necesar a sublinia că legiuitorul român, pentru a armoniza, a compatibiliza legislația noastră cu legislația și jurisprudența C.E.D.O, a reglementat tot la nivel de principiu fundamental al dreptului procesual penal, dreptul la libertate și siguranță consacrat în art. 9 C. pr. pen. în care se precizează fără dubii, în mod extrem de clar, că măsurile preventive se iau în mod excepțional în cursul procesului penal, termenul „excepțional” neregăsindu-se în conținutul aceluiași principiu în reglementarea anterioară a Codului de procedură penală.

Astfel, alin. (2) al art. 9 ce consacră principiul „Dreptul la libertate și siguranță” are următoarea formulare: „Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și în  condițiile prevăzute de lege”.

Este adevărat că o atare prevedere expresă, urmare a acestui principiu, se regăsește ulterior în Codul de procedură penală în materia măsurilor preventive numai la secțiunea vizând dispozițiile speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor, mai exact, în dispozițiile art. 243 alin. (2) în care se arată că „Reținerea și arestarea preventivă pot fi dispuse și față de un inculpat minor, în mod excepțional…”.

Aceasta însă nu îndreptățește a se considera că acest caracter excepțional al luării măsurii arestării preventive față de minor nu poate fi reținut și în cazul reglementărilor procesuale penale vizând arestarea preventivă  față de major, din moment ce la nivel de principiu, așa cum e prevăzut la art. 9 alin. (2) C. pr .pen. este instituit caracterul excepțional al măsurii arestării preventive ca o garanție a dreptului „oricărei persoane la libertate și siguranță” – deci în aprecierea mea, atât persoana minoră, cât și persoana majoră – garanție prevăzută la nivelul aceluiași principiu, dar la alin. (1) al art. 9 C. pr. pen..

Așadar, față de cele arătate, în opinia mea, la nivel de principiu, dar și la nivelul reglementărilor procesuale penale vizând titlurile, capitolele și secțiunile rezervate materiei arestării preventive este instituit caracterul excepțional al luării măsurii arestării preventive, mai exact, ca și excepție, și nu ca regulă, în timpul desfășurării procesului penal.

Totul însă depinde de judecător, care trebuie să interpreteze aceste dispoziții legale numai în sensul dorit de legiuitor în litera legii, dar și în spiritul ei, legi ce guvernează societatea românească de astăzi.

Aceasta deoarece în sistemul judiciar în ansamblul său într-un stat democratic judecătorul independent este coloana vertebrală a unui stat de drept pe care cu greu îl construim, ce asigură verticalitatea acestuia în aplecările spre „stânga” sau spre „dreapta”, pe care o societate le poate avea într-un demers legitim al evoluției sale.

Poziționându-l pe judecător ca responsabil și el de evoluția societății ca stat de drept prin rolul pe care îl are de echilibru între puterile statului, încerc să atrag atenția că răspunderea sa este imensă și că singura sa apărare în fața unor eventuale excese sau atacuri ca urmare a unor nemulțumiri cauzate de soluțiile date – el este la mijloc între disputa dintre procuror și avocat – este numai și numai legea, mai exact respectarea acesteia în litera ei, dar și în spiritul ei, așa cum am menționat.

În fond, dacă în lege se prevede astăzi că măsura arestării se ia în mod excepțional – și aceasta este legea – judecătorul trebuie s-o aplice întocmai, să se supună legii pentru că numai el răspunde de aplicarea ei justă și corectă.

Interesant de subliniat că singura răspundere a procurorului în materia atât de sensibilă a restrângerii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este numai în cazul reținerii, reținere care durează maximum o zi – 24 de ore – pe când judecătorul este pasibil de răspundere pentru o privare de libertate de zile, săptămâni, luni și chiar ani de zile.

Așadar, faptul că procurorul răspunde atât de „puțin”, iar judecătorul atât de „mult” poate să fie și aceasta uneori o posibilă explicație a frecventelor propuneri de arestare preventivă de soluționarea cărora procurorul nu răspunde, răspundere care aparține în mod exclusiv judecătorului, așa cum s-a arătat.

De aceea, formularea frecventă a propunerii de arestare preventivă de către procuror pe fondul corupției și a criminalității organizate ce afectează profund societatea românească – fenomene ce se impun a fi stopate sau cel puțin diminuate –  trebuie analizată extrem de responsabil de către judecător în cazul concret dedus judecății în funcție de faptă și de persoană, urmând ca această măsură să fie luată numai dacă nu sunt necesare toate celelalte măsuri alternative prevăzute de lege, cum ar fi arestul la domiciliu, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, pe care judecătorul le-ar considera insuficiente pentru realizarea scopului prevăzut de lege și numai după analiza acestor măsuri preventive mai blânde ca și coerciție să se orienteze la măsura extremă, cea mai severă de restricționare și privare de libertate cum este arestarea preventivă.

Am încercat potrivit argumentelor și motivărilor mai sus prezentate să arăt că sunt reglementări suficiente și clare consacrate în principiile fundamentale ale procesului penal de la care nu poate exista derogare, prin care se statuează că regula desfășurării procesului penal este aceea cu inculpatul în stare de libertate și nu în stare de arest preventiv, important fiind ca judecătorul să aplice și să interpreteze legea în acest sens.

 

În continuare, consider însă că există și imperfecțiuni, necorelări ale legii procesuale penale – identificate poate pentru prima oară în literatura de specialitate – ce nu corespund, în opinia mea, caracterului excepțional al luării măsurii arestării preventive degajat din principiile arătate mai sus și care pot fi deseori suportul orientării judecătorului de a dispune ca regulă, și nu ca excepție luarea măsurii arestării preventive.

În acest sens voi face trimitere la textele concrete pe care legiuitorul le-a avut în vedere la luarea măsurilor preventive, și nu la nivel de principiu, și anume cele prevăzute de art. 223 alin. (1) C. pr. pen. ce vizează condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive și cele prevăzute de art. 309 alin. (1) C. pr. pen. ce vizează punerea în mișcare a acțiunii penale.

Astfel, potrivit art. 223 alin. (1) C. pr. pen. măsura arestării preventive poate fi luată „…numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune…” desigur și dacă există celelalte condiții prevăzute de lege.

De asemenea, potrivit art. 309 alin. (1) C. pr. pen. „Acțiunea penală se pune în mișcare de procuror prin ordonanță, în cursul urmăririi penale când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune….”, dacă sunt  îndeplinite celelalte condiții prevăzute de lege.

În legătură cu unul dintre aceste texte, și anume cel menționat în art. 223 alin. (1) C. pr. pen. deseori s-a auzit în spațiul public că e suficientă suspiciunea rezonabilă ce rezultă din probe pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru ca o persoană să fie arestată. Mai exact, se susține că numai pe baza unei suspiciuni rezonabile – nu certitudini –  ce poate fi suportul unui posibil exces din partea procurorului, se poate lua de judecător măsura arestării preventive ceea ce, în opinia mea, o astfel de susținere nu poate corespunde caracterului excepțional al luării măsurii arestării preventive așa cum e instituit prin reglementările la nivel de principiu din Codul de procedură penală arătate mai înainte.

Chiar dacă textul art. 223 alin. (1) prevede în acest sens, totuși, corelând aceste prevederi vizând soluționarea propunerii de arestare preventivă de către judecător cu prevederile art. 309 alin. (1) C. pr. pen. privind punerea în mișcare a acțiunii penale de către procuror –  corelare indispensabilă pentru că măsura arestării preventive nu poate să fie luată decât după punerea în mișcare a acțiunii penale – se poate ajunge la concluzia că măsura arestării preventive nu poate fi dispusă pe baza unei suspiciuni rezonabile ce a rezultat din probe că s-a săvârșit o infracțiune, așa cum prevăd dispozițiile art. 223 alin. (1), ci numai pe baza certitudinii ce rezultă din probe că o persoană a săvârșit o infracțiune așa cum rezultă din  dispozițiilor art. 309 alin. (1) C. pr. pen.

Voi încerca să argumentez această susținere comparând conținutul acestor texte,  nu înainte însă de a avea în vedere etapele, fazele mai exact, dinamica de ansamblu a desfășurării oricărui proces penal, extrem de relevantă pentru demonstrația mea.

Astfel, procesul penal se declanșează odată cu începerea urmăririi penale in rem după care urmează efectuarea în continuare a urmăririi penale in personam și apoi punerea în mișcare a acțiunii penale, condiție obligatorie ca suspectul să devină inculpat pentru a putea fi arestat.

Pentru a se dispune arestarea potrivit dispozițiilor art. 223 alin. (1) trebuie să existe un minim de probe, nu toate, pentru că urmărirea penală nu este finalizată, din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune.

În legătură cu termenul de suspiciune folosit de legiuitor, acesta, conform  Dicționarului Explicativ al Limbii Române (DEX) trimite la cuvântul „bănuială” prin care, tot în același DEX este explicat și termenul de suspect care înseamnă printre altele și „a bănui pe cineva de rău”.

Aș considera că acest termen de „suspiciune” folosit și în Codul de procedură penală este urmarea definirii și a subiectului procesual principal al procesului penal care este „suspectul”, deși cred că formularea cea mai inspirată era preluarea expresiei adecvate din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, traducerea din limba franceză, și anume motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune.

Așadar suspiciunea poate fi interpretată ca bănuială, care la rândul ei este explicată în același text prin „presupunere, presimțire, supoziție”, bănuiala nefiind asimilată cu certitudinea.
 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Arestarea preventivă – regulă sau excepție în desfășurarea procesului penal was last modified: mai 19th, 2015 by Dumitru Virgil Diaconu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Căutare