Aplicabilitatea principiului indivizibilităţii Ministerului Public. Analiză cauză

Abstract

  Abstract
This paper sets out the principles governing DPP and aims to answer the question whether the
principle of indivisibility (unity) of the Public Ministry is outdated, given that in a case arrived
before the Court Sibiu, at the stage of preliminary chamber, there was held the problem whether it is
admisible or not for a prosecutor to make acts of disposition regarding the indictment of another
prosecutor and if the first prosecutor of the Prosecutor´s Office doesn´t have to confirm the
maintenence of the arraignment.
Keywords: Public Ministry, the case prosecutor, the indictment, the principle of indivisibility

1. Principiile care guvernează activitatea și organizarea Ministerului Public

Conform art. 132 alin. 1 din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.

1.1. Principiul legalității

Conform art. 131 alin. 2 din Constituție, Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. Iar conform alin. 3 al aceluiași articol, parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii.

Principiul legalității consacră subordonarea procurorilor față de lege și se prezintă ca axul dominant al activității magistraților[1].

Conform art. 1 alin. 5 din Constituție, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Această obligație li se impune atât cetățenilor cât și organelor statului.

Principiul legalității este garantat și de art. 16 alin. 2 din Constituție potrivit căruia: nimeni nu este mai presus de lege.

Pornind de la premisa că cele mai grave încălcări ale legilor constituie infracțiuni, prin urmare acestea atrag cea mai gravă formă de răspundere, cea penală – unde rolul procurorilor este dominant[2].

Iar Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară dispune în art. 1 alin. 3 că Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. Acest lucru este reiterat și de art. 62 alin. 1 din aceeași lege care prevede că Ministerul Public își exercită atribuțiile în temeiul legii.

Totodată, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor dispune în art. 4 alin. 1 că procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii.

Dreptul procurorului de a acționa este guvernat de lege. Procurorul nu poate acționa decât în limitele competenței sale stabilite de lege, prin mijloace și în cazurile stabilite de lege.

Conform art. 3 din Legea nr. 304/2004, competența organelor judiciare și procedura judiciară sunt stabilite de lege.

Procurorii prin întreaga lor activitate trebuie să garanteze respectarea legii.

 1.2. Principiul imparțialității

Similar cu principiul legalității, imparțialitatea procurorilor, se prezintă ca o garanție care răspunde exigenței asigurării egalității cetățenilor în fața legii[3].

Principiul imparțialității are un caracter moral și este menit să garanteze dreptul fundamental al egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituție.

În baza acestui principiu, procurorul, la fel ca și judecătorul, trebuie ca prin întreaga sa activitate să asigure egalitatea cetățenilor în fața justiției.

După cum s-a afirmat în practică: Forța Ministerului Public constă în imparțialitatea lui[4].

Ca apărător al intereselor generale ale societății, având competența – „puterea” – conferită de lege, procurorul trebuie să se dovedească fidel principiului imparțialității, indiferent față de cine este chemat să aplice prevederile legii[5]. Procurorul nu trebuie să fie părtinitor.

1.3. Principiul subordonării ierarhice

Ministerul Public este organizat structural într-un sistem piramidal al subordonărilor ierarhice. În temeiul acestui principiu, procurorul ierarhic superior exercită controlul asupra procurorilor aflați în subordinea sa. Astfel Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție exercită controlul asupra procurorilor din cadrul acestui parchet, precum și asupra parchetelor de pe lângă celelalte instanțe, cum ar fi: curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii.

Totodată, parchetele de pe lângă curțile de apel sunt conduse de procurori generali, care exercită controlul asupra procurorilor aflați în subordinea sa; parchetele de pe lângă: tribunale, tribunale specializate și judecătorii sunt conduse de prim-procurori care exercită controlul asupra acestui parchet. P.I.C.C.J. este condus de procurorul general al P.I.C.C.J., ajutat de un prim-adjunct și de un adjunct.

Legea nr. 303/2003 privind organizarea judiciară dispune că procurorii sunt subordonați șefului lor ierarhic superior care are dreptul să suspende și să infirme actele și dispozițiile procurorilor din subordinea sa. Cu toate acestea, principiul are și o serie de limite, în sensul că, procurorul ierarhic superior nu are dreptul să îi impună procurorului aflat în subordinea sa efectuarea unor acte sau luarea unor măsuri contrare convingerii lui întemeiate pe analiza cazurilor pe care le instrumentează și a normelor de drept aplicabile[6]. Procurorul ierarhic inferior are dreptul să se adreseze Consiliului Superior al Magistraturii și să sesizeze imixtiunile procurorului ierarhic superior.

O altă limită a acestui principiu o constituie libertatea conferită procurorului care participă în cadrul ședințelor de judecată să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză. Activitatea acestui magistrat este simbolizată prin formula „Si le plume est serve, le parole est libre (Stiloul este folosit, cuvântul este gratuit) ”[7]. Deși procurorii sunt obligați să execute ordinele primite de la superiori, odată ce se află în ședința de judecată procurorul este liber să pună concluzii proprii[8].

Totodată, procurorul nu poate fi împiedicat să exercite căile de atac prevăzute de lege în cauzele judecate cu participarea sa[9].

Cu toate că parchetele funcționează pe lângă instanțele judecătorești, aceste instituții nu se află în nicio formă de dependență față de instanțe. Judecătorii din cadrul instanțelor judecătorești hotărăsc asupra acțiunilor și cererilor formulate de procurori, dar nu pot sugera sau să le modifice în vreun fel. Totodată, instanțele nu pot refuza sau retrage cuvântul procurorului în proces, cum nici să se pronunțe asupra oportunității participării acestuia la judecarea anumitor cauze[10].

Art. 5 din Legea nr. 304/2004 dispune că Ministerul Justiției asigură buna organizare și administrare a justiției ca serviciu public. Deși art. 132 alin. 1 din Constituție prevede că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, între cele două părți există o relație administrativă de autoritate[11].

Ministrul justiției, când consideră necesar, din proprie inițiativă sau la cererea C.S.M., exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnați de procurorul general al P.I.C.C.J. sau, după caz, de procurorul general al D.N.A., ori de ministrul justiției.

 Controlul constă în verificarea eficienței manageriale, a modului în care procurorii își îndeplinesc atribuțiile de serviciu și în care se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrările de competența parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale și soluțiile adoptate.

Ministrul justiției poate să ceară procurorului general al P.I.C.C.J. sau, după caz, procurorului general al D.N.A. informări asupra activității parchetelor și să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea și combaterea eficientă a criminalității.

1.4. Principiul independenței

Conform art. 62 alin. 4 din Legea nr. 304/2004, parchetele sunt independente în relațiile cu instanțele judecătorești, precum și cu celelalte autorități publice. Textul de lege instituie o obligație generală pentru toate autoritățile publice din sfera tuturor puterilor statului, de a se abține de la orice imixtiune în activitatea desfășurată de procurori, orice act sau ordin contrar acestei dispoziții va fi lovit de nulitate absolută[12].

Totodată, după cum dispune art. 64 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Iar în cazul în care procurorul ierarhic superior intervine în mod nelegal în actele de urmărire penală ale procurorului aflat în subordinea sa, acesta poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției.

În ceea ce privește relația parchetelor cu instanțele judecătorești, parchetele funcționează în rând cu instanțele judecătorești fără să existe o conotație de dependență funcțională[13].

Independența procurorilor este garantată de către Consiliul Superior al Magistraturii, după cum rezultă din art. 133 alin. 1 din Constituție. Consiliul Superior al Magistraturii este instituția cu rol de garant al independenței justiției, care propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor și veghează la buna desfășurare a activității profesionale a acestora. Plenul Consiliului Superior al Magistraturii funcționează ca instanță de judecată pentru soluționarea contestațiilor formulate de judecători și procurori împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile C. S. M., cu excepția celor date în materie disciplinară.

Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul și obligația de a apăra procurorii și judecătorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independența sau imparțialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea.

Procurorii care consideră că independența și imparțialitatea le sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în activitatea profesională se pot adresa C.S.M., pentru a dispune măsurile necesare, conform legii.

1.5. Principiul indivizibilității (unității)

Acest principiu nu este prevăzut expres de lege, el fiind de natură cutumiară și reflectă natura instituției Ministerului Public care constă în teoria că personalitatea fiecăruia dintre membrii Ministerului Public reprezintă întregul corp de magistrați, sau, în orice caz, întregul parchet din care face parte. În acest sens, în procesul penal este permis ca un caz să fie instrumentat succesiv de mai mulți procurori sau ca, într-un dosar aflat în curs de cercetare la organele de poliție sub supravegherea unui procuror, rechizitoriul să fie întocmit de un alt procuror. Totodată, în faza judecății, atât în procesul penal cât și în procesul civil, procurorii se pot schimba între ei.

Cu toate acestea, principiul indivizibilității întâmpină o serie de limitări, respectiv această regulă nu poate fi aplicată împotriva Ministerului Public, de exemplu, șeful ierarhic superior al parchetului nu poate să exercite o cale atac împotriva unei hotărâri judecătorești date în conformitate cu concluziile puse de subordonatul său[14].

În temeiul acestui principiu, procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuțiile procurorilor din subordine. Totuși, principiul unității de acțiune, fiind complementar cu acela al subordonării ierarhice nu permite ca invers, un procuror de grad inferior să îndeplinească acte de competența procurorului de grad superior[15].

O altă limitare este reglementată de art. 64 alin. 4 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute unui alt procuror în următoarele situații:
a) suspendarea sau încetarea calității de procuror, potrivit legii;
b) în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa;
c) lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile.

2. Analiză cauză

Într-o cauză aflată pe rolul Judecătoriei Sibiu, având ca obiect trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaților M.C.N., pentru săvârșirea infracțiunilor de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, faptă prevăzută de art. 86 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată și conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, faptă prevăzută de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, cu aplicarea art. 33 lit. b din Codul penal din 1968, toate raportate la art. 5 din C. pen. și C.A., pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, fapta prevăzută de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Pe parcursul fazei de cameră preliminară, au fost invocate de către apărătorii inculpaților excepții care vizează nulitatea relativă a unor acte de urmărire penală. Excepțiile au fost admise de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul JS.

În temeiul art. 345 alin. 2 și 3 C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară a dispus comunicarea încheierii PJS, procurorul urmând a comunica judecătorului de cameră preliminară în termen de 5 zile dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

Parchetul a emis două ordonanțe din datele de 18.03.2016 și 29.03.2016 prin care au fost menținute dispozițiile de trimitere în judecată a celor doi inculpați, ordonanțe date ca urmare a dispoziției încheierilor penale din data de 15.03.2016 și respectiv 28.03.2016. Ordonanțele au fost emise de către procurorul C.R., altul decât procurorul care a dispus trimiterea în judecată a inculpaților, procurorul F.M.A.S. și nu au fost confirmate de către prim-procurorul PJS.

În încheiere, judecătorul de cameră preliminară a constatat faptul că rechizitoriul din data de 06.01.2016, prin care s-a finalizat practic faza urmăririi penale în dosarul nr. 6136/P/2013 al PJS, a fost întocmit de către procurorul FMAS.

Totodată, judecătorul de cameră preliminară a pus în discuție din oficiu, dacă este regulamentar, ca un procuror să emită acte de dispoziție asupra rechizitoriului altui procuror, și dacă prim-procurorul PJS are sau nu obligația confirmării menținerii trimiterii în judecată.

Potrivit art. 345 alin. 3 C. pr. pen., în termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare și comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

Văzând această dispoziție legală, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că singurul în măsură să comunice dacă menține sau nu dispoziția de trimitere în judecată este procurorul care a întocmit rechizitoriul în dosar, cu confirmarea prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu.

Potrivit art. 64 alin. 2 teza 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege, iar potrivit art. 64 alin. 4 din aceeași lege, lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute unui alt procuror în următoarele situații:
a) suspendarea sau încetarea calității de procuror, potrivit legii;
b) în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa;
c) lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile.

Art. 64 alin. 4 se referă la cauzele repartizate unui procuror, aflate în curs de soluționare, moment procesual în care procurorul de caz poate fi schimbat în situațiile expres prevăzute la lit. a, b și c, fără a se face trimitere la cauzele „definitiv” soluționate de procuror prin emiterea rechizitoriului sau a unei ordonanțe de clasare/renunțare la urmărirea penală, când se finalizează urmărirea penală.


[1] E. Poenaru, Procurorul – parte în procesul civil, Ed. All Beck, București, 2003, p. 16.

[2] Ibidem, p. 18.

[3] N. Cochinescu, op. cit., p. 61.

[4] Publication du Centre National de Criminologie, nr. 14, Bruxelles, 1990, p. 14, apud. E. Poenaru, op. cit., p. 21.

[5] E. Poenaru, op. cit., p. 20.

[6] N. Cochinescu, op. cit., p. 55.

[7] Ibidem, p. 56.

[8] I. Leș, I. Leș, Organizarea sistemului judiciar românesc. Noile reglementări, Ed. All Beck, București, 2004, p. 126.

[9] N. Cochinescu, op. cit., p. 56.

[10] E. Poenaru, op. cit., p. 24.

[11] N. Cochinescu, op. cit., p. 51.

[12] Ibidem, p. 56.

[13] N. Cochinescu, op. cit., p. 57.

[14] Ibidem, p. 47-49.

[15] E. Poenaru, op. cit., p. 21-22.

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Aplicabilitatea principiului indivizibilității Ministerului Public. Analiză cauză was last modified: decembrie 7th, 2017 by Ioana Păcurariu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii