Angajamentul unilateral
Adina Buciuman - mai 1, 2016Cu alte cuvinte, un act care tinde la consolidarea unui drept sau a unei situații juridice preexistente produce de regulă mai multe tipuri de efecte, atât declarative, dar și atributive, fără ca prin aceasta actul să fie descalificat, să-și schimbe natura. Pentru ca efectele atributive de drept ale actului să impună o altă calificare, de act constitutiv de drept, se impune ca acesta să creeze de la zero un drept nou și autonom, și nu doar să confere prerogative noi menite să dea sau să crească eficiența unui drept preexistent.
Raportându-ne la cele două aspecte ale obligației civile, normativ și subiectiv, corespunzând normei individuale de comportament impuse debitorului și dreptului subiectiv de creanță al creditorului, vom spune că un act este constitutiv atunci când creează o normă nouă de comportament. Dintre cele două prerogative principale conferite de dreptul de creanță, cea de a primi prestația și cea de a pretinde executarea ei, prima este esențială, cea de-a doua fiind doar un instrument de eficientizare a dreptului subiectiv. Obligația naturală este o normă individuală de comportament ce corespunde în privința creditorului doar prerogativei acestuia de a primi prestația. Creanța naturală este imperfectă, lipsindu-i prerogativa de a pretinde. Un act care conferă creditorului doar această prerogativă de a pretinde executarea obligației, deși produce (și) un efect atributiv, nu poate fi considerat constitutiv de drept. Eficiența acestui act este condiționată de raportarea sa la o relație obligațională preexistentă, fiind de neconceput ca un act să confere o prerogativă prin definiție accesorie uneia considerate principale, din cadrul unuia și aceluiași drept subiectiv.
Sub acest aspect, teoria dualistă asupra obligației, care vede în aceasta reunirea a două elemente independente, raportul de datorie (Schuld) și raportul de constrângere (Haftung), întâlnește cele mai mari dificultăți. Angajamentul de executare a unei obligații naturale produce incontestabil un efect atributiv, furnizează creditorului puterea de constrângere, care îi lipsea anterior. Însă, aplicarea riguroasă a viziunii dualiste asupra obligației, care susține că cele două elemente componente ale acesteia sunt complet independente unul de altul, conduce la un non-sens, pentru că angajamentul de executare a obligației naturale ar avea exclusiv caracter atributiv, fără a constitui o obligație nouă. Această vulnerabilitate a teoriei dualiste îl pune în dificultate chiar pe susținătorul ei[147], care se vede nevoit să susțină caracterul sui generis al actului prin care debitorul obligației naturale își asumă executarea ei, apropiindu-l de o categorie de acte familiare doctrinei italiene, cunoscute sub numele de negozio di accertamento[148]. Acestea sunt definite ca acte unilaterale sau contractuale „caracterizate prin intenția de a atribui certitudine juridică unui raport sau act precedent – de care sunt legate – cu scopul de a preciza existența, conținutul și efectele, conferind caracter definitiv și imutabil unor situații caracterizate prin incertitudine obiectivă și obligând părțile să atribuie raportului preexistent efectele rezultate din actul de certificare”[149]. Doctrina italiană recunoaște actul de certificare a unei obligații naturale, indiferent de concepția cu privire la aceasta[150]. Se poate lesne observa că modelul italian este și el un act care se grefează pe un raport juridic preexistent, față de care nu este independent. Declarația recognitivă sau enunțiativă este indisolubil legată de actul anterior. În același sens, Curtea de Casație italiană stabilește că accertamento, având funcția de a fixa conținutul unui raport juridic preexistent cu efect de excludere a oricărei contestații cu privire la acesta, nu constituie sursă autonomă de efecte juridice[151]. El trebuie să facă referire la sursa originară; în lipsa unui raport juridic preexistent, accertamento este lipsit de cauză, deci nul. În concluzie, nici recursul la noțiunea elaborată în dreptul italian, care de altfel prezintă tot o îmbinare de efecte, declarative și atributive, nu aduce un plus de suport teoriei dualiste.
Angajamentul de a plăti o obligație naturală scoate la lumină și conferă eficiență juridică unei norme de drept natural preexistente. El produce astfel un efect declarativ și unul atributiv în același timp, fără a putea fi considerat generator de obligații. Din această perspectivă, considerăm inexact textul noului alienat 2 al art. 1101 din Codul civil francez, astfel cum este modificat prin Ordonanţa nr. 2016-131 din 10 februarie 2016, programat să intre în vigoare începând cu 1 octombrie 2016, prin aceea că stipulează că obligaţiile „se pot naște din executarea voluntară sau din promisiunea de executare a unei datorii de conștiinţă faţă de altul (subl. ns., A.B.)”.
2.4. Angajamentul unilateral – instrument de pozitivizare a unei obligații naturale
Angajamentul debitorului natural de executare pozitivizează obligația naturală, asigurându-i tranzitarea din ordinea naturală în ordinea civilă. „Mecanismul angajamentului unilateral constituie manifestarea civilă adecvată a unei obligații anterior naturale”[152].
Așa cum am văzut, angajamentul unilateral este mai puțin o promisiune creatoare de obligații, cât un element care animă o normă de comportament. Dacă interese particulare, constituind adesea principii care guvernează ramuri de drept desprinse din dreptul civil, pot determina legiuitorul să cantoneze voința unilaterală și, în prezența anumitor condiții obiective, să îi confere consecința producerii de efecte obligatorii, în dreptul comun al obligațiilor, obligația naturală este cea care asigură consistența angajamentului unilateral.
În vreme ce voința creatoare de obligații – contractul – este o proiecție asupra viitorului, forța obligatorie a angajamentului unilateral, ca noțiune generală de drept civil, nu se justifică decât dacă își găsește cauza într-o obligație de drept natural preexistentă. Această obligație trebuie privită în sens obiectiv, ca normă individuală de comportament, impusă de regulile justiției corective. O viziune subiectivă asupra obligației naturale conduce la o distincție inoperantă: un sentiment imperios de conștiință ar justifica forța generatoare de obligații a voinței unilaterale, în vreme ce o voință „normală” nu ar fi în principiu capabilă de un astfel de efect. În realitate, nu sentimentul moral creează obligația naturală și dă vivacitate angajamentului unilateral, ci conformitatea sa cu o regulă de justiție naturală. Dacă instanța ar constata că sentimentul moral a fost doar rodul unei minți angoasate și că nu corespunde unui dezechilibru injust de natură patrimonială, nu ar putea constrânge promitentul la executare, decât dacă ar reține o intenție liberală și dacă celelalte condiții ale liberalității ar fi îndeplinite.
Odată decelată obligația naturală, ca normă individuală de justiție naturală ce impune efectuarea unei prestații, angajamentul juridic al debitorului o integrează în dreptul obiectiv pozitiv, conferindu-i implicit tratamentul obligațiilor civile. Angajamentul unilateral de a executa o obligație naturală produce în primul rând un efect abdicativ, rezultat din renunțarea debitorului la confortul asigurat de ignorarea datoriei sale de dreptul pozitiv, la facultatea de a se opune cererii de executare, și, în același timp, unul atributiv secundar, conferind implicit creditorului prerogativa de a pretinde de acum efectuarea prestației, specifică creanțelor perfecte. Voința creditorului nu este necesară sau relevantă în acest sens, deși nu este exclusă obținerea aceluiași efect prin încheierea unui contract. În acest sens, putem semnala cazul paragrafului 6:5 al Codului civil olandez, întitulat Conversia unei obligații naturale într-o obligație executorie, având următorul conținut: 1. O obligație naturală este convertită într-o obligație susceptibilă de executare silită printr-o înțelegere încheiată acest scop între debitor și creditor. 2. Oferta debitorului adresată creditorului, în vederea unei astfel de înțelegeri cu titlu gratuit, este considerată acceptată când oferta a ajuns la cunoștința creditorului și acesta nu a refuzat-o neîntârziat. 3. Prevederile speciale din materia donațiilor și darurilor nu se aplică unei înțelegeri de tipul celei vizate de prezentul articol[153]. Angajamentul de a achita o obligație naturală este aici integrat într-o formulă contractuală, care nu exclude varianta asumării unei astfel de obligații în schimbul unei contraprestații, deci cu titlu oneros. În cazul în care renunțarea la facultatea de a se opune executării este făcută cu titlu gratuit, tăcerea creditorului destinatar al unei oferte în acest sens, valorează consimțământ.
Odată clarificate însă limitele și, respectiv, zona de siguranță a angajamentului unilateral, necesitatea imaginării unui acord contractual în vederea eficientizării unei obligații naturale nu ar mai fi resimțită.
Concluzie
Demonstrarea incapacității generatoare de obligații a voinței unilaterale, principala teză a prezentului studiu, nu presupune totodată și negarea absolută a instituției angajamentului unilateral. Acesta capătă însă o coloratură specială, în care voința se îndepărtează de punctul originar al creării obligației. Spre deosebire de ipoteza contractuală, în angajamentul unilateral voința autorului trebuie să se grefeze pe o normă preexistentă și pe un element obiectiv revelator al unei datorii de justiție comutativă. Fie legea pozitivă identifică situațiile în care un fapt obiectiv conjugat cu exteriorizarea unei voințe unilaterale obligă autorul promisiunii la executarea unei prestații, fie doar o normă de drept natural, de justiție corectivă, precede angajamentul debitorului. În ultimul caz, instanțele sunt cele care își asumă rolul de a verifica existența, în circumstanțele concrete ale cauzei, a unei datorii de drept natural de a executa prestația obiect al angajamentului unilateral. Astfel, forța voinței unilaterale nu este propriu-zis creatoare de obligații, ci, mai precis, atributivă de eficacitate juridică, ceea ce descalifică angajamentul unilateral din pretinsa lui calitate de sursă de obligații.
[147] J.-J. Dupeyroux, Contribution à la théorie générale de l’acte à titre gratuit, op. cit., §373, p. 373.
[148] Accertamento (it.) = constatare, verificare. Accertare (it.) = 1. a confirma, a adeveri, a certifica; 2. a verifica, a stabili. Cf. M. Stănciulescu-Cuza, H. Gherman, G. Lăzărescu, A. Balaci¸ Dicționar Italian-român, Ed. 100+1 Gramar, București, 2004.
[149] C. Massimo Bianca, G. Patti, S. Patti, Lessico di diritto civile, terza edizione, Giuffrè Editore, Milano, 2001, Negozio di accertamento, p. 486-487. Pentru discuții detaliate în doctrina italiană cu privire la natura și efectele actului pe care noi l-am numit „de certificare”, a se vedea A. Falzea¸ Accertamento, I, a) Teoria generale, în Enciclopedia del diritto, I, Giuffrè Editore, Milano, 1958, p. 205-218, M. Giorgiani, Accertamento (negozio di). II, în Enciclopedia del diritto, I, Giuffrè Editore, Milano, 1958, p. 227-242, A. Catricalà, Accertamento (negozio di), în Enciclopedia Giuridica, I, Roma, 1988.
[150] P. Perlingieri, Le vicende dell’obbligazione naturale, Rivista di diritto civile (Padova), 1969, p. 356, în spec. §17, p. 382-385.
[151] Cass., 23 marzo 1996, n. 2611, cit. după C. Massimo Bianca, G. Patti, S. Patti, Lessico…, op. cit., p. 487.
[152] A. Sériaux, L’engagement unilatéral…, op. cit., §12, p. 16. În același sens, M. Gobert, Essai sur le rôle de l’obligation naturelle, op. cit., p. 154, care însă, optând pentru concepția obligației naturale – datorie pur morală, susține că acesta este rolul exclusiv al noțiunii de obligație naturală, în rest aceasta având numai efecte perturbatoare asupra instituțiilor clasice ale dreptului civil. Pentru același mecanism al angajamentului unilateral pledează, într-o manieră originală, și D. Ammar, Essai sur le rôle de l’engagement d’honneur, thèse, Paris, 1990, p. 157 și urm., care privește actul ca o variantă a „angajamentului pe onoare – demnitate”, corespunzând funcției coercitive a onoarei în drept, opusă funcției elizive de forță de constrângere, din cadrul „angajamentelor pe onoare – loialitate”.
De observat cum jurisprudența franceză reține angajamentul unilateral ca mecanism de transformare a obligației naturale în obligație civilă, chiar și acolo unde circumstanțele speței ar risca să o orienteze greșit spre formula contractuală, mai comodă. De pildă, Cass. civ., 1re, 3 oct. 2006, n. 04-14.388 (în Revue Lamy Droit civil, nr. 33, déc. 2006, obs. J.-J. Ansault, Du devoir de conscience générateur d’une obligation naturelle à l’obligation civile de payer des subsides!, §2318, p. 43), în care instanța stabilește că angajamentul pârâtului dintr-o acțiune în stabilirea paternității de a plăti reclamantului o sumă de 3000 franci lunar, cu titlu de întreținere, până la terminarea studiilor superioare ale acestuia din urmă, în schimbul renunțării reclamantului la acțiune, reprezintă un angajament unilateral de executare a unei obligații naturale, și nu o tranzacție.
[153] Trad. ns., A.B., după varianta în limba engleză a Codului civil olandez, disponibilă la www.dutchcivillaw.com (cit. la 1.07.2013).
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.