Angajamentul unilateral

Abstract

Unilateral commitment

In this study, the author exposes an analysis of the creative potential of legal duties resulting from the conclusion of the unilateral commitment.

The structure and the content of the study reveal certain issues regarding the unilateral commitment, its role in creating duties, the premises of the objective law, jus naturalism of the 17th century, the positive rule of law, the valences of unilateral will, the content of the principle pacta sunt servanda, the security of civil circuit, the role of unilateral commitment in creating civil legal duties, the unilateral commitment and objective law, the impact of positive law on the commitment, the unilateral act, the mechanism of changing the natural obligation into the civil obligation, the classical sentence of novation, the sentence of confirmatory act, the unilateral commitment – an instrument for positivising a natural obligation.

Finally, the author exposes the conclusions regarding the demonstration of unilateral inability to generate civil duties, the main sentence of this study, which at the same time, does not involve the absolute denial of the institution of unilateral commitment.

Keywords: unilateral act, unilateral will, legal will, pacta sunt servanda principle, legal consensualism, source of duties, the act – a legal deed of changing a natural obligation into a civil obligation, rule of natural law, rule of substantive law.

Variantă a actului de formație unilaterală, angajamentul unilateral[1] ar putea fi definit ca manifestarea de voință făcută în vederea creării unei obligații juridice în sarcina emitentului. Înainte de a demara o analiză a acestuia, câteva observații se impun. Mai întâi, angajamentul unilateral privește numai situația în care autorul său devine debitor, fiind de neconceput ca prin voința sa să se creeze obligații în sarcina unui terț[2]. Apoi, este exclusă analizei manifestarea de voință făcută în scopul de a produce efecte juridice prin întâlnirea sa cu voința destinatarului ei. În acest caz suntem în prezența unei oferte de a contracta, iar obligația asumată de autorul actului va fi efectul contractului, iar nu al manifestării unilaterale de voință. În același timp, recunoașterea calității de sursă de obligații a actului juridic unilateral presupune că acesta dă naștere unui drept subiectiv în favoarea creditorului, independent de voința lui, decelarea unei acceptări, chiar tacite, basculând actul în sfera contractelor. Astfel, deși raportul obligațional vizat are un debitor și un creditor determinat sau cel puțin determinabil, cei doi nu au calitatea de părți ale actului unilateral, acesta având un (singur) autor. Nu trebuie confundat deci angajamentul unilateral cu contractul unilateral, care presupune un acord de voințe, fiind unilateral doar în efecte, pentru că dă naștere unor obligații doar în sarcina uneia din părți, dar păstrându-și calitatea de act de formație bilaterală. În sfârșit, în principiu, aceleași cerințe de validitate care condiționează contractul vor trebui verificate și în cazul angajamentului unilateral. Observația nu exclude adaptarea acestor condiții specificului actului dedus din unilateralitatea voinței creatoare de drept[3] și, în orice caz, rămâne în picioare atâta vreme cât legea nu supune obligațiile rezultate dintr-un asemenea angajament unor reguli derogatorii față de cele contractuale.

Toate cele arătate reprezintă banale reducțiuni la o unitate de voință ale construcției contractuale. Pe aceeași direcție se înscrie Noul Cod civil, care, în art. 1324 definește actul unilateral ca fiind „actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său”. Este atât suficient pentru a putea spune că actul de formație unilaterală este capabil să genereze obligații civile? Se poate extinde pur și simplu principiul pacta sunt servanda din materia contractelor, pentru a conferi aceeași forță obligatorie voinței unilaterale?

Ne propunem în cadrul acestui studiu trasarea unor elemente care să fundamenteze răspunsul la problema admisibilității actului unilateral ca sursă de obligații (1), urmată de ilustrarea aplicației sale în determinarea semnificației juridice a angajamentului de a executa o obligație naturală (2).

  1. 1. Rolul angajamentului unilateral în crearea de obligații

Una dintre cele mai spinoase chestiuni ale dreptului obligațiilor, recunoașterea potențialului generator de obligații al angajamentului unilateral, se construiește în umbra mai vastei problematici a valențelor juridice ale voinței.

Străină preocupărilor jurisconsulților romani, ideea voinței generatoare de obligații apare, așa cum am văzut deja[4], în contextul impregnării dreptului cu valorile creștine și al succesului individualismului promovat de iusnaturalismul modern. Însă, în timp ce în sistemul german efectele obligatorii ale actului sunt legate de voința exteriorizată, cel francez valorizează mai degrabă resorturile sale interne. Această diferență de viziune nu rămâne fără consecințe în planul admisiunii actului unilateral obligațional: dacă primul sistem menționat are în principiu o atitudine favorabilă acestuia, cel francez se caracterizează printr-o reticență accentuată sau chiar ostilitate la adresa lui.

Prezentarea premiselor istorico-filosofice ale celor două viziuni ne va conduce spre analiza acestora, ilustrată de o privire comparatistă asupra principalelor sisteme juridice europene (1). Într-o epocă ce își fixează dezideratul unificării modelelor sau, cel puțin, al identificării soluției optime, într-o legislație modernă, deschisă chiar spre abandonul unor tradiții seculare, se impune cercetarea problemei la nivelul fundamentelor sale, abstracție făcând de soluția dreptului pozitiv (2). În sfârșit, soluția stabilită la nivelul principiilor care guvernează sistemul juridic trebuie transpusă corespunzător în mecanisme de tehnică juridică (3).

1.1. Premisele dreptului obiectiv

Discuția cu privire la puterea creatoare de obligații a voinței unilaterale în dreptul civil pornește de la premise comune pentru ambele concepții. Impactul uriaș al lucrărilor fondatorilor iusnaturalismului modern nu presupune automat că a existat o interpretare unitară a acestora (A). Dimpotrivă, influența sa a generat două modele „rivale”, francez și german, care se regăsesc și în codurile civile mai tinere (B).

  1. A. Iusnaturalismul secolului al XVII-lea – un testament greu de interpretat

Distanța conceptuală[5] și îndeosebi divergențele cu privire la valoarea declarației de voință între sistemul german și sistemul francez își găsesc sursa în diferențele de interpretare și receptare a iusnaturalismului zis modern, și în special a lucrărilor lui Hugo Grotius și Pufendorf. Într-adevăr, doctrina iusnaturalistă stabilește legătura dintre obligația juridică și voință, care va sta la baza sistemelor juridice moderne.

În lucrarea sa, Despre dreptul războiului și al păcii, Hugo Grotius face distincție între promisiuni, contracte și jurăminte, insistând mereu asupra datoriei naturale de respectare a cuvântului dat. Aparent, definiția pe care o dă contractului are o coloratură utilitaristă, evidențiind mai ales efectele acestuia, avantajele pe care, cu excepția contractului gratuit, le procură părților. Lipsa atenției acordate consimțământului, manifestărilor concordante de voință ale celor două părți se explică tocmai prin aceea că elementul volitiv este tratat într-un registru mai larg, care depășește cadrul contractual, și anume cel al promisiunilor, cărora le consacră un capitol special așezat înaintea celui destinat contractelor. Teoria lui asupra promisiunilor este fondată aproape în întregime pe voința individuală. El distinge trei aspecte diferite ale promisiunii, interpretate ca fiind cele trei grade din procesul de formare a acesteia[6]. Primul constă în ceea ce ar putea fi azi asimilat cu declarația sau manifestarea de voință: „Prima modalitate o constituie afirmația care înfățișează intenția noastră din momentul de față cu privire la viitor”[7] (subl. ns., A.B). Al doilea se referă la policitațiune sau promisiunea neurmată de acceptare, prin care obligația este definită, în principiul și întinderea sa, de subiectul de drept, dar care nu conferă celeilalte părți un drept propriu și deci nu este susceptibil să îl constrângă pe autor: „A doua modalitate se întâlnește când voința statornicește ea însăși pentru viitor, fiind însoțită de o exteriorizare îndestulătoare spre a vădi necesitatea de a stărui. Aceasta se poate numi policitație”[8]. Ultimul element este intenția de a conferi altuia dreptul de a obține respectarea obligației asumate, condiția unei promisiuni „perfecte”: „A treia modalitate este întâlnită când la o astfel de determinare a voinței se adaugă un semn exterior, care indică voința noastră de a conferi celui care i se promite propriul nostru drept. Aceasta este promisiunea perfectă … ea este sau calea către înstrăinarea unui bun sau înstrăinarea unei părți oarecare din libertatea noastră”[9] (subl. ns., A.B.).


[1] Expresia angajament unilateral este considerată pleonastică de C. Grimaldi, în Quasi-engagement et engagement en droit privé. Recherches sur les sources de l’obligation, Defrénois, Paris, 2007, passim., pentru care angajamentul este în mod esențial unilateral.

[2] Soluția este valabilă atâta vreme cât ne situăm în cadrul raporturilor de drept privat, caracterizate, după o formulă clasică, prin poziția de egalitate a părților sale. Nu la fel stau lucrurile în dreptul public, unde exercițiul puterii publice nu întâlnește vreun impediment teoretic la stabilirea de obligații în sarcina destinatarului actului și independent de consimțământul acestuia. Pentru detalii, a se vedea G. Dupuis, Définition de l’acte unilatéral, în Recueil d’études en hommage à Charles Eisenmann, Cujas, Paris, 1975, p. 205, care, considerând că actul unilateral este expresia juridică a unei puteri, apreciază că, în mod normal, el ar trebui să dispară de peste tot, pe măsură ce „dominația omului asupra omului” tinde să se volatilizeze, ceea ce este cazul atât în raporturile de familie, cât și în cadrul întreprinderilor și ceea ce caracterizează în primul rând evoluția statului de la autocrație la democrație.

[3] Un exemplu ar fi putea fi identificat în cerința, impusă de jurisprudența franceză, ca voința exprimată să fie suficient de precisă pentru a permite determinarea conținutului și întinderii obligației a cărei receptare în ordinea de drept, pe calea angajamentului unilateral, este dorită. De remarcat totuși că precizia voinței juridice este cerută și în cazul contractului, fără a se face totuși caz de ea. Sublinierea necesității acestei precizii în vederea recunoașterii forței obligatorii a angajamentului unilateral are rolul de a palia incertitudinea asupra voinței juridice unilaterale, care, în cazul contractului, este mai ușor de risipit prin luarea în considerare a interesului celuilalt, a tensiunii dintre voințele individuale ale părților, tensiune care devine garant de echilibru și stabilitate.

[4] A. Buciuman¸ Obligația naturală și obligația civilă. O abordare structurală, în Revista română de drept privat nr. 6/2015, în spec. p. 33-59.

[5] Termenul este atent ales și trebuie înțeles restricționat la sensul său propriu. Aceasta întrucât diferențele între sistemul german și cel francez sunt inconciliabile doar în plan conceptual. La nivelul soluțiilor practice însă, prin mecanisme diferite, cele două ajung la rezultate de multe ori similare. Pentru o demonstrație în acest sens, a se vedea, de pildă, Tr. Ionașcu, De la volonté dans la formation des contrats, în Recueil d’études sur les sources du droit en l’honneur de François Gény, Thone, Liège, Sirey, Paris, 1934, p. 368 și urm.

[6] În traducerea românească a lucrării lui Grotius (trad. George Dumitriu), se vorbește despre trei „modalități” ale promisiunii, ceea ce poate crea impresia că suntem în prezența unei clasificări din cadrul aceluiași concept general. Traducerea în franceză a textului latin folosește termenul de „grade (degrés)” ale promisiunii, sugerând o succesiune de etape în formarea actului juridic obligatoriu, care pot fi tot atâtea condiții ale acestuia.

[7] H. Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii¸ op. cit., cartea a II-a, cap. XI, par. II, p. 363.

[8] Ibidem, cartea a II-a, cap. XI, par. III, p. 363.

[9] Ibidem, cartea a II-a, cap. XI, par. IV, p. 363.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Angajamentul unilateral was last modified: august 19th, 2016 by Adina Buciuman

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii