Acţiunea civilă. Condiţii de exercitare

Abstract

Abstract
Starting from the definition that the new legislation civil procedure gives the concept of civil
action that „all of means procedural law provides for the protection of the subjective right claimed by
either party or any other legal situations and for defense in litigation”. Definite opportunity through
which we look out their protection litigant in civil proceedings as a civil subjective or, where
appropriate, of other legal situations proteguite law by creating the start and progress of the civil
trial.
Definition of civil action is one of the doctrinal inspiration, Viorel Mihai Ciobanu reputed
professor since 1997 defined the civil action was taken just as the legislature of the new Code of Civil
Procedure, which look to manifest our every consideration.
The need to define civil action came amid confusion it as holistic procedural means that the
legislature makes available to individuals with subjective right itself or with application of summons.
If civil action is a holistic means procedural action once exercised atarage per se and need
subjects – parties – justifying and meet certain conditions for the express purpose of the exercise civil
action.

Article 32 of the new Code of Civil Procedure requires that in formulating and supporting any
applications author cumulatively meet four conditions, namely:
1. legal capacity;
2. locus;
3. to make a claim;
4. prove an interest.
The same applies in the case of defense. All four conditions must endure throughout the
development process, instructions cover all the trial documents made by hand in the process, their
existence is not enough being met only the start of the dispute.
Conditions civil action must be examined in relation to each part of the process, regardless of his
position proceedings – plaintiff or defendant – as the law does not distinguish. Similarly, the code
refers to „any claim” for which all parties disputed legal relationship must be subordinate to the
overriding rule prescribed by art. 32 of the new Code of Civil Procedure.
Failure of one or more of the conditions attract civil action, as appropriate, nullity,
anulabilitatea or reject the application as lacking interest or as made by a person lacks locus standi or
against a person with passive standing.
Keywords: civil action, quality, capacity, pretension, interest.

 

Demararea și purtarea unui proces civil implică o serie de cerințe impuse reclamantului pentru ca dreptul subiectiv civil pretins să fie recunoscut și protejat prin concursul forței coercitive a statului.

Dreptul subiectiv este definit ca fiind „posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoană fizică sau juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului și moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv și să ceară concursul forței coercitive a statului, în caz de nevoie”[1].

Instrumentul juridic procesual prin care se asigură protecția dreptului subiectiv civil sau a unor situații ocrotite de lege este acțiunea civilă[2].

Noul Cod de procedură civilă a realizat o importantă reglementare. Pentru prima dată a încercat să pună capăt controversei născute în doctrina procesual civilă sub aspectul definirii acțiunii civile.

Astfel, conform art. 29 NCPC „acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces”.

Dispoziția noului Cod de procedură civilă trebuie corelată și cu cea a art. 21 din Constituția României conform căreia „(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”

Nu trebuie să confundăm sfera largă a noțiunii de acțiune civilă și să o limităm numai la sensul de „act de sesizare a instanței”, ea trebuie interpretată extensiv, ca ansamblul tuturor mijloacelor recunoscute de lege de realizare a dreptului la acțiune, instrument juridic prin intermediul căruia titularul dreptului poate porni procesul, se poate apăra și demonstra afirmația din cuprinsul petitului.

Sunt astfel de mijloace: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvențională, excepțiile procesuale, cererile de probatorii, căile de atac, cererea de executare silită, contestația la executare silită, etc.

În legislația procesual civilă franceză și belgiană, printre puținele de altfel, acțiunea civilă a fost definită „dreptul , pentru autorul unei pretenții, de a fi ascultat asupra fondului acesteia, astfel ca judecătorul să spună dacă este sau nu fondată. Pentru adversar, este dreptul de a discuta temeinicia acestei pretenții”[3].

Profesorul V.M. Ciobanu preciza faptul că, „pentru a pune în mișcare formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii, este necesară, în primul rând, voința de a acționa”[4], voință care odată ce există trebuie îndeplinite o serie de condiții de exercițiu.

Identificarea și determinarea condițiilor de exercițiu ale acțiunii civile, au suscitat numeroase controverse sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, nu numai asupra numărului lor cât și asupra conținutului pe care acestea trebuie să îl poarte.

Noul Cod de procedură civilă vine și curmă aceste dispute doctrinare, astfel că prin dispoziția art. 32 enumeră limitativ și strict condițiile esențiale sine qua non pe care orice justițiabil care dorește să învestească o instanță trebuie să le dețină.

„(1) Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia:

  1. a) are capacitate procesuală, în condițiile legii;
  2. b) are calitate procesuală;
  3. c) formulează o pretenție;
  4. d) justifică un interes.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător, și în cazul apărărilor.”

Articolul 32 alin. (1) instituie o regulă irefragabilă, aceea că orice cerere poate fi formulată numai dacă autorul acesteia întrunește cumulativ cele 4 condiții: capacitate procesuală, în condițiile legi, calitate procesuală, formulează o pretenție și justifică un interes.

Foarte important de reținut este că aceste condiții, stabilite în art. 32 alin. (1), trebuie îndeplinite nu numai la declanșarea acțiunii civile prin sesizarea instanței cu cererea de chemare în judecată, ci și pentru punerea în mișcare a oricăreia dintre formele procesuale ce intră în conținutul acțiunii: excepții, căii de atac, executare silită etc.[5]

  1. 1. INTERESUL

Interesul acțiunii în justiție este reprezentat de avantajul, folosul practic, pe care-l speră reclamantul în urma câștigării procesului[6]. Existența interesului este urmărită pe tot parcursul procesului, nu numai cu privire la cererea introductivă de instanță, ci și în cazul tuturor celorlalte acte procedurale îndeplinite de părți pe parcursul desfășurării procesului. Prin urmare, dacă activitatea judiciară nu-i poate procura părții un interes practic, cererea sa va fi respinsă pentru lipsa acestei cerințe[7].

Cercetarea existenței interesului de a acționa, are o importanță deosebită, dat fiind faptul că prin această condiție se poate stabili dacă reclamantul a formulat cu adevărat o cerere justă, temeinică, prin intermediul căreia urmărește realizarea unui drept sau apărarea unui interes legitim, iar nu în scop pur șicanator, încărcând astfel, inutil rolul instanțelor de judecată cu cereri lipsite de un interes real și realizabil.

Excepția lipsei de interes are caracter dirimant și, atunci când este admisă, duce la respingerea acțiunii.

Interesul este o condiție distinctă de dreptul subiectiv, cu caracter obiectiv, a cărei existență trebuie apreciată concret în fiecare caz în parte[8].

Natura interesului poate fi materială sau morală, bunăoară reclamantul urmărește satisfacerea unei nevoi materiale, prin realizarea creanței pe care debitorul o are față de acesta, revendicarea unui bun aflat în mod nelegal în posesia pârâtului etc. Interesul este moral atunci când reclamatul tinde a se proteja de o atitudine necorespunzătoare din partea pârâtului și de a obține o satisfacție morală, bunăoară procedura divorțului, stabilirea locuinței minorului, punerea sub interdicție judecătorească, etc.

Sunt catalogate ca fiind lipsite de interes: cererea de reducere a pensiei de întreținere formulată de cel întreținut, formularea unei căi de atac de partea care a câștigat procesul sub toate aspectele, invocarea unei excepții care nu vatămă partea care o invocă.

Interesul trebuie să fie și legitim, în conformitate cu ordinea de drept, să izvorască dintr-un raport juridic recunoscut de lege.

Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Este determinat interesul practic, concret, care se apreciază de către magistratul judecător de la speță la speță, iar nu de principiu.

Interesul este legitim atunci când se află în concordanță cu legea și bunele moravuri. Când prin el se tinde la apărarea unui drept sau interes legitim proteguit de o normă de drept.

Să fie personal, adică folosul practic să vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe adversarul său[9]. Se arată uneori că această cerință a interesului personal suferă numeroase derogări, datorită faptului că legea recunoaște legitimare procesuală activă și altor persoane sau organe, precum procurorul, Avocatul Poporului etc.[10] În realitate nu este vorba de o excepție de la această condiție, faptul că o altă persoană sau un alt organ căruia legea îi recunoaște legitimare procesuală și exercită o acțiunea în folosul adevăratului titular al dreptului, reprezintă numai o derogare de la lege, însă efectele se produc în folosul adevăratului titular al dreptului.

Interesul trebuie să fie născut și actual. În principiu, interesul judiciar se consideră că există și a devenit actul din momentul încălcării unui anumit drept subiectiv[11].

Această cerință este îndeplinită întotdeauna când dreptul subiectiv invocat este și actual, însă în anumite cazuri dreptul nu este actual, dar interesul promovării acțiunii subzistă[12].

În rândurile de mai sus am arătat că instanța va respinge ca lipsită de interes cererea căreia îi lipsește această condiție, tot astfel se va proceda și atunci când, deși reclamantul justifică un interes însă acestuia îi lipsește unul dintre elementele componente enumerate mai sus.

Invocarea lipsei de interes se face prin intermediul excepției, care, întrucât privește exercițiul dreptului la acțiune, poate fi calificată ca excepție de fond, iar fiindcă efectul ei este respingerea, ca o excepție peremptorie (dirimantă)[13].

  1. 2. CAPACITATEA PROCESUALĂ

Deși nu este reglementată alături de celelalte condiții ale acțiunii civile, ea este cuprinsă în Capitolul II referitor la părți.

Capacitatea procesuală reprezintă transpunerea în plan procesual a capacității civile, de folosință și de exercițiu[14]. Tot astfel, Codul de procedură civilă distinge între capacitate procesuală de exercițiu și capacitate procesuală de folosință.

Mutatis mutandis, condițiile, modalitățile de dobândire și pierdere a celor două forme ale capacității de folosință, respectiv de exercițiu procesuale se subscriu reglementării din Codul civil.

O normă specială, vizează asociațiile, societățile sau alte entității fără personalitate juridică care pot sta în judecată atât ca reclamante, cât și ca pârâte, sub condiția de a fi constituite potrivit legii.

Capacitatea procesuală de folosință este aptitudinea persoanei de a fi titular de drepturi și obligații procesuale, astfel cum orice persoană are capacitate de folosință civilă și, pe cale de consecință, este titular de drepturi și obligații.

Codul civil consacră în art. 28 regula capacității de folosință arătând că orice persoană are capacitate de folosință, aceasta fiind recunoscută tuturor persoanelor.

Capacitatea procesuală de exercițiu este acea parte a capacității procesuale care constă în aptitudinea unei persoane care are folosința unui drept, de a valorifica singură acest drept în justiție, exercitând personal drepturile procesuale și îndeplinind tot astfel obligațiile procesuale. Cu alte cuvinte este capacitatea de a angaja și de a conduce personal procesul, capacitatea de a sta în judecată[15].

Atât dobândirea, cât și pierderea capacității procesuale de exercițiu sunt supuse reglementării Codului civil.

Este de remarcat faptul că, spre deosebire de lipsa capacității procesuale de folosință sancționată cu imposibilitatea unei persoane de a sta în justiție, lipsa capacității procesuale de exercițiu nu îngrădește acesteia dreptul de a sta în justiție. Pe cale de consecință, pentru aceasta va exista o persoană care îi va reprezenta interesele în cadrul procesului. Această posibilitate este realizată prin intermediul instituției reprezentării judiciare.

Persoana care nu are capacitate de exercițiu va fi reprezentată, în condițiile legi de un reprezentant legal ori convențional, în funcție de izvorul juridic al reprezentării.

Reprezentarea intervine numai în cazul în care persoana reprezentată nu are capacitate de exercițiu. Sunt reprezentanți legali, părinții pentru copii lor minori, tutorele pentru cel dat în plasament, curatorul special până la soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească.

Asistarea, este necesară pentru ocrotirea minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, care va sta în justiție, fiind citat, participând fizic, însă într-un mod pasiv.

Lipsa capacității procesuale de exercițiu se invocă în cursul procesului civil pe cale de excepție, fiind peremptorie, dirimantă și de fond.

Fiind o excepție absolută, aceasta poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar direct în apel. Tot ca urmare a acestor calității excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu poate fi invocată nu numai de parte care justifică interes, ci și de partea care este în situația juridică discutată, de procuror și de instanță din oficiu.

Sancțiunea îndeplinirii unor acte juridice de către o persoană lipsită de capacitate procesuală de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, sunt supuse anulării.

Anularea din această materie suportă o limitare temporală, instanța fiind obligată să dea termen de judecată în interiorul căruia și până la ședința de judecată reprezentantul sau ocrotitorul legal va putea ratifica ori nu actele făcute cu nesocotirea condiției capacității de exercițiu.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Național, București, 1997, p. 247.

[2] A. Tabacu, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 122.

[3] Apud V.M. Ciobanu în V.M. Ciobanu și Marian Nicolae, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 150-151.

[4] V.M. Ciobanu în V.M. Ciobanu și Marian Nicolae, op. cit., 2016, p. 157; V.M. Ciobanu, op. cit.,1997, p. 266.

[5] V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae, op. cit., 2016, p. 158.

[6] A. Tabacu. op. cit., p. 139.

[7] I. Leș. Tratat de drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 151.

[8] A. Tabacu, op. cit., p. 139.

[9] V.M. Ciobanu, op. cit., 1997, p. 272.

[10] V.M. Ciobanu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae, op. cit., p. 160.

[11] I. Leș, op. cit., p. 152.

[12] A. Tabacu, op. cit., p. 140.

[13] V.M. Ciobanu, op. cit., 1997, p. 273.

[14] A. Tabacu, op. cit., p. 129.

[15] V.M. Ciobanu, op. cit., 1997, p. 273.

Acțiunea civilă. Condiții de exercitare was last modified: iunie 7th, 2017 by Robert-Adrian Deliu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii